După filmul Insula, Shindo a continuat să-şi exercite independenţa artistică în mod consecvent ca scenarist: filmul intitulat Ningen se bazează pe o întâmplare reală: un vapor nu se mai poate orienta în larg, echipajul de patru persoane începe să sufere din cauza foamei şi sete, deci sunt surprinşi într-o situaţie extremă, aidoma familiei din Insula, prevestind chiar filmul Onibaba. Acest film nu a fost destul de apreciat de critici, însă a rezistat testului timpului, şi îl putem enumera printre cele mai reuşite creaţii ale lui Shindo. Filmul Haha (Mama) turnat cu un an mai târziu, care prezintă de asemenea destine feminine, a fost realizat cu o tonalitate (melo)dramatică asemenea filmului Ningen.
Onibaba
Filmul Onibaba din 1964 constituie o schimbare radicală în opera lui Shindo: este primul său film istoric cu costumaţie de epocă, şi totodată primul său film horror (adică o operă care se încadrează în genul fantastic). În această calitate nu a fost fără precedent în istoria cinematografiei japoneze (primele filme nipone au fost filme horror, antecedentul direct era filmul Jigoku din 1960), şi se află pe picior de egalitate cu filmul Kwaidan realizat de Kobayashi, fiind cele mai bune filme horror japoneze ale deceniului. Onibaba este o figură de groază a folclorului japonez bogat în horror, „o babă”, un demon care apare sub forma unui demon canibal, prin urmare şi titlul reprezintă conştientizarea genului. Nu este vorba despre un film de groază clasic de tipul „caută-l şi nimiceşte-l”, ci se bazează pe o pildă budistă. Ne aflăm în secolul al 14-lea devastat de războaie civile, într-un stufăriş imens, unde o femeie tânără şi soacra ei îşi câştigă traiul prin vânzarea armelor unor luptători ucişi fiindcă au rătăcit pe pământul lor. După săvârşirea crimei trupurile neînsufleţite ale luptătorilor au fost aruncate într-o gaură întunecată simbolizând poarta iadului.
Filmul Onibaba s-ar putea interpreta şi ca o continuare a filmului Insula: capodopera precedentă a lui Shindo s-ar fi putut derula chiar şi în trecutul istoric, de exemplu în Evul Mediu (în acest film nu apar realizările civilizaţiei moderne), iar în Onibaba regizorul se joacă cu o posibilitate extrem de reală: ce s-ar întâmpla dacă agricultorii care muncesc cât e ziua de lungă, ar fi ispitiţi pe calea criminalităţii, a amoralităţii şi a barbarismuluI? Această operă ar putea fi clasată ca punct de intersecţie între filmele Sărmanii flăcăi al lui Miklós Jancsó şi horrorul clasic al lui Mario Bava, La maschera del demonio. Aidoma filmului Ningen, şi eroii acestui film trăiesc într-o stare de ameninţare permanentă, aşadar Shindo analizează felul cum reacţionează oamenii în situaţii primejdioase, într-un mediu ostil, astfel una dintre temele sale principale este voinţa de a trăi, forţa vitală. Acţiunea filmului deschide un nou capitol în opera lui Shindo, sexul şi relaţia dintre sexualitate şi vitalitate devin teme des abordate în filmele sale. Ţăranca se implică într-o relaţie cu un bărbat, lucru care este privit cu ostilitate de soacra sa din mai multe motive, care punându-şi o mască mortuară procurată de la un samurai mort, adică adoptând rolul onibabei, încearcă să-şi sperie nora cochetă dar superstiţioasă – însă blestemul lui Buddha o atinge şi nu-şi mai poate scoate masca.
În pilda originală soacra vroia să-şi descurajeze nora să meargă la biserică prea des, de aceea a lipit masca pe faţa lui Buddha (în cele din urmă a îngăduit ca masca să fie înlăturată, dar numai împreună cu faţa). În filmul său, Shindo înlocuieşte biserica cu sex, transformând astfel sexul în biserica naturii, a ţărănimii. Cealaltă temă majoră a filmului este bomba nucleară: când soacra scoate masca comandantului de samurai, zăreşte un chip delabrat, Shindo a recunoscut că a modelat această leziune după victimele atacului nuclear. Filmul Onibaba este probabil cel mai bun film despre bomba nucleară care a fost vreodată realizat: Shindo a găsit calea de mijloc între dramele documentariste şi sentimentaliste cu elemente de kitsch, în care mesajul este explicit (ca şi pelicula sa timpurie Copiii din Hiroshima), şi filmele de gen care funcţionează ca şi trash, alegorii, sau filme exploitation care prezintă traume istorice (filmul Godzilla şi alţii de acest gen).
Acţiunea este minimalistă, aidoma celei din Insula, însă, în ceea ce priveşte forma, situaţia se schimbă: scenele lui Shindo sunt copleşitoare, creează o atmosferă puternică, foloseşte trucuri radicale, mişcări ale camerei şi plasări în spaţiu extreme, iar prin coloana sonoră a întrecut filmul Insula. Pelicula Onibaba este considerată ca un horror cu valoare artistică incontestabilă, un fel de excepţie care întăreşte regula, deşi este un horror reprezentativ: Adam Lowenstein consideră că filmele horror de multe ori tratează traume istorice întipărite în subconştientul nostru, manifestându-se ca un fel de terapie artistică,iar pentru exemplificarea acestei idei pelicula lui Shindo este tocmai perfectă. Gaura întunecată din film s-ar putea interpreta şi ca ground zero, prin urmare Shindo a prezentat părerea sa despre bomba nucleară şi război în general: eroii săi duc o luptă evolutivă între viaţă şi moarte, oamenii sunt ghidaţi de instinctele de bază; Eros şi Thanatos (regizorul a făcut referire la influenţa lui Freud).
Filmul Onibaba a devenit cel mai mare succes al lui Shindo, numai prin însemnătate şi apreciere critică este întrecut de pelicula Insula. Următorul său film, Akuto, a fost din nou un jidaigeki, adică un film istoric cu costumaţie de epocă, poate fi considerat o continuare a filmului Onibaba, eroul său fiind ghidat de sexualitate care s-a dovedit a fi destructivă. A continuat cu analiza cineastă a sexualităţii (subiect abordat nu numai de Shindo, vezi de exemplu Femeia nisipurilor) sub forma unei trilogii a sexualităţii, care este mai puţin apreciat de critici şi funcţionează mai degrabă ca un viciu. Eroul filmului Honnou din 1966 a devenit impotent datorită atacului şi a experimentelor nucleare, iar filmul Sei no kigen are un subiect asemănător. Filmul Tsuyomushi onna to yowamushi otoko prezintă viaţa (sexuală) a oamenilor comuni, printr-un gen nefolosit încă în opera regizorului, comedia.
Pisică neagră în tufăriş
Filmul Yabu no naka zo kuroneko din 1968 ar putea fi perceput ca o continuare a peliculei Onibaba, este din nou un jidaigeki care abordează un subiect de horror folcloristic. Protagonistele, de această dată mama şi fiica, din cauza războiului civil au rămas fără bărbaţi şi trăiesc singure în căsuţa lor din pădure. Sunt violate de o trupă de luptători, care apoi îi dau foc casei. Cele două femei rămân prezente sub forma unor stafii, care vor seduce şi ucide luptătorii care rătăcesc pe acele meleaguri. Între timp soţul tinerei se întoarce din război şi este însărcinat de către autorităţi să încheie socotelile cu fantomele din pădure care decimează bărbaţii. Soarta bărbatului va fi asemănătoare cu cea a predecesorilor săi, însă membrii familiei se recunosc, în schimb onoarea lor şi diferenţele lor înnăscute îi transformă în duşmani.
La prima vedere filmul Yabu no naka zo kuroneko pare o imitaţie a filmului Onibaba, dar totuşi se constituie într-o operă complexă (vezi Titanilla Mátrai, Ph.D: Rashomonul lui Shindo Kaneto – Tradiţii literare şi de teatru în filmul Pisica neagră în tufăriş, în revista Filmszem, ediţia II, nr.1 – Shindo Kaneto 100). Shindo duce mai departe mesajul filmului Onibaba, finalul tragic al acestui film reflectă deziluzie.
În timp ce a continuat să aibă succes ca scenarist (cel mai reuşit scenariu al deceniului era Elegie pentru violenţă în regia lui Seijun Suzuki, iar în 1972 a fost ales preşedinte al breslei scenariştilor), şi ca regizor şi-a reînnoit forţele, a experimentat genuri noi. La sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70 a realizat filme de gen apreciate precum filmul Kagero, 1969 şi Hadaka no Jukyu-sai (Live Today Die Tomorrow, 1970). Primul este o versiune cu crimă şi investigaţii a filmului Insula, iar al doilea se aseamănă cu filmul Onibaba, eroul devenind sclavul vieţii de criminal. Filmul Waka michi din 1974 evocă din nou filmul Insula, totodată fiind o piesă de „reîntoarcere la origini”: eroina vârstnică doreşte să-şi înmormânteze soţul decedat, dar pentru asta trebuie să învingă birocraţia statului, fiind vorba astfel de a parafrază modernă a piesei Antigona.
Copacul fără frunze
În anul 1975 s-a prezentat cu filmul biografic despre Mizoguchi: Aru eiga – kantoku no shogai (Mizoguchi sau viaţa unui cineast), iar următorul film a fost din nou o biografie: Chikuzan hitori tabi (Viaţa lui Chikuzan) despre cântăreţul orb Takahashi Chikuzan, este un fel de cvasi-documentar, în care însuşi Chikuzan apare într-un rol. Filmul Kousatsu (The Strangling) din 1979 este cea mai şocantă operă a lui Shindo, este o dramă familială (de groază). Filmele precedente ale lui Shindo erau pline de speranţă, filmul Kousatsu însă reflectă deziluzionarea regizorului, asemenea celor două filme horror ale sale. Următoarea operă, Hokusai manga / Edo porn din 1981, este din nou una biografică, subiectul fiind un artist din era Edo, Katsushika Hokusai. Shindo nu era interesat de realitatea în sine, ci mai degrabă a realizat un film porno artistic, ceea ce nu era o raritate în lumea cinematografică niponă din acele vremuri, un bun exemplu ar fi filmul intitulat Imperiul simţurilor, pe care chiar şi Shindo l-ar fi acceptat în filmografia sa. Datorită filmelor sale biografice putem trage concluzia că a fost considerat patriarhul cinematografiei japoneze a acelor vremuri, şi el însuşi ar putea deveni subiectul remarcabil al unui film biografic (unul dintre admiratorii săi renumiţi era Benicio Del Toro, care organiza retrospective în cadrul cărora proiecta filmele lui Shindo, şi a realizat şi un interviu cu el).
În anul 1984 a realizat filmul Chihei-sen, inspirat din viaţa uneia dintre surorile sale, care a fost dată în căsătorie unui japonez-american. Dintre filmele realizate în anii ‘80, cel mai important este filmul intitulat Copac fără frunze (Rakuyoju), în care Shindo, ca scriitor în vârstă, îşi evocă propria sa viaţă. Acest film alb-negru frumos stilizat prezintă din nou un destin uman, o experienţă de viaţă. Pe lângă acestea Shindo vorbeşte despre amintirile sale din copilărie şi despre relaţia sa cu mama sa – puţini regizori au fost în stare să realizeze o mărturisire artistică atât de sinceră despre propria lor bătrâneţe.
În anii ‘90 a realizat trei pelicule, fiecare dintre acestea fiind foarte reuşită. Filmul Bokuto kidan (Strange Story of Oyuki) din 1992 se bazează pe cartea autobiografică a scriitorului Nagai Kafu, fiind astfel un nou portret artistic realizat de Shindo. Filmul se concentrează, în primul rând, pe relaţia scriitorului cu genul feminin, conform ideilor artistice ale regizorului, totodată tratând societatea niponă veche şi contemporană. Filmele Gogo no Yuigon-jo (A Last Note, ultimul film al Ottawei care s-a stins din viaţă în 1994, suferind de cancer) şi Ikitai (Will to Live) prezintă experienţa de viaţă a persoanelor vârstnice. Regizorul foloseşte un ton tragicomic în ambele filme.
În anii 2000 a mai realizat patru filme, acestea au fost ultimele sale opere. Filmul Sanmon yakusha (By Player) din 2000 este versiunea de film a cărţii sale biografice scrisă despre Tonojama Tanji, ca şi filmul despre Mizoguchi. Şi de această dată a realizat un portret artistic deosebit. Filmul Fukuro (Owl, 2003) este din nou o comedie neagră, iar cu ocazia filmului Ishiuchi jinjo koto shogakko: Hana wa chiredomo (Teacher and Three Children, 2008) îşi reaminteşte de copilărie. Ultimul său film şi totodată cântecul său de lebădă este pelicula Ichimai no hagaki (Postcard), a primit aprecieri pozitive din partea criticilor, a fost nominalizat pentru premiul Oscar pentru cel mai bun film străin şi a câştigat marele premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Tokyo.
Spre finele carierei sale, fiul său, Jiro a devenit producătorul său, iar nepoata sa, Kaze a călcat pe urmele bunicului ei devenind regizor şi scenarist. Shindo a ajuns – chiar dacă nu prin forţe proprii – şi la Hollywood: filmul Hachiko monogatari din 1987 a fost realizat pe baza scenariului său. Pelicula se bazează pe o întâmplare reală populară: un câine îşi aşteaptă stăpânul la gară în fiecare zi, chiar şi cu mulţi ani după moartea acestuia. În anul 2009 a fost realizat un remake american al acestui film, avându-l în rolul principal pe Richard Gere. Acest scenariu se încadrează în mod explicit în profilul regizorului, fiind o piesă artistică. Aniversarea sa de 100 de ani a fost sărbătorită prin diferite spectacole, proiecții şi omagii aduse de diferite reviste de specialitate. A decedat în condiţii naturale pe 29 mai, şi a fost înmormântat lângă Ottowa. Moartea lui nu a întrerupt opera sa, deoarece cu ocazia filmului Postcard şi-a anunţat retragerea. Şi-a îndeplinit misiunea, lăsând în urmă o operă inegalabilă.
