Comediograful. Partea a 2-a

Portret Geo Saizescu

Anul e 1962. Tocmai se încheie victorios colectivizarea agriculturii, prilej de festive adunări în proaspăt inauguratul Pavilion Expozițional. Fericitul eveniment lasă țărănimea română durabil traumatizată, pentru decenii la rând. Poetul Mihail Beniuc, altfel culant față de regim, întâmpină minunata izbândă cu o poezie sfâșietoarea: Cântec despre cai. Iar Geo Saizescu își face primul lung-metraj.



Un surâs în plină vară (1964)

Sămănătorismele vechi și noi merită o ironie. Ea ne întâmpină în film de la început, odată cu locuința rustică, sculpturile în lemn, coloana infinită de pe spătarele și fusurile de tors, toate stilizate cu umor. Oltenia, în schimb, e idealizată cum îi șade bine unui film propagandistic despre viitorul fericit. Dume locale, aer bucolic, gospodăria colectivă ca-n vederile poștale. Cultura populară se inserează funcțional, organic, nimic din artificialul altor regizori, prezenți sau viitori- vezi dansul de la târgul campestru. Ceva nu e în regulă, însă.

Făniță (Sebastian Papaiani) are ghinion: îi vin idei. Și ce idei: „Comerțu-i comerț. Banu-i ban, trebuie să circule.” În numele ideilor, face de toate: vinde gogoși și oglinzi, vaci și ciuperci. Dacă în fraza leitmotiv „am io treburile mele”, am înlocui „treburile” cu „afacerile”, am avea portretul micului business man al Olteniei cooperatiste. Ereticul e setos de independență- „la mine acasă sînt împărat”-pentru care se luptă cu un sistem impregnat de obsesia controlului total. Răspunsul colectivului nu întârzie, începând cu nucleul familial.  „Ai de gând să trăiești după capul tău? Nu se poate!”, îl asigură frații (Dem Rădulescu și Matei Alexandru). Așa ajunge filmul să treacă dincolo de comanda patronului etatist și să  polemizeze cu ideologia sa atotstăpânitoare. Pentru că scenariul lui D.R. Popescu, și filmul lui Saizescu ridică o problemă acută, căreia nici pelicula nu-i află răspuns, și nici regimul nu-i va găsi rezolvare, pe toată durata existenței sale: soarta celui dăruit cu spirit întreprinzător.

Un regim înțelept ar ști să beneficieze de pe urmă unor asemenea personalități. Cel real nu oferă decât rezolvări-surogat. Pandantul negativului Fănică e președintele de colectivă (jucat de George Constantin). Bun ca pâinea caldă, drept și principial, întreaga lui ființă e ireală ca ferma farmaceutică pe care o conduce. Prin toată ființa sa, aduce pe ecran imaginea oficializată pe care regimul vrea să o proiecteze despre sine. Altul este clou-ul: în cea mai înaintată dintre societățile umane, non-conformistul e ostracizat de opinia publică, mafia oamenilor de bine. Cine nu se adaptează dispare.

Protocolul vremii nu permite concluziile categorice, finalurile dure. Ele sunt rezervate vieții reale.

Umbra condiției tragice îl vizitează pe Făniță doar părelnic. El e personaj negativ, și ritualistica momentului cere să fie supus oprobiului public. Dar regimul vrea pace și liniște, proiectează să intre într-o perioadă de liberalizare. Așa că Făniță se dă pe brazdă, grație muncii de lămurire din partea drăguței sale (Florina Luican). De unde finalul, neconvingător, confecționat și euforic.

Filmul stârnește suficiente opoziții pentru a fi ținut pe raft tot anul 1963. Premiera se amână până în martie 1964. O avalanșă de critici se abate asupra producției, cu acuze de reacționarism, elogiu la adresa capitalismului și a micii proprietăți private. În afară de critica filistină (cum o categorisește Valerian Sava, având în vedere alte împrejurări), printre denigratori cei mai aprigi sunt colegii de regizorat Mircea Mureșan și Savel Stiopul. Printre apărători: scriitorul Eugen Barbu.

Astă-seară dansăm în familie (1972)

Muzica semnată de Temistocle Popa îți intră în sânge, reluată în diverse versiuni (clasică, electro, caféconcert, vocal, instrumental). Compozitorul își împrumută nu doar talentul ci și numele personajului principal. Încât Dem Rădulescu îl joacă pe Temistocle T. Temistocle, de profesie escroc. Asistent îi este  Alecu A. Alecu (Sebastian Papaiani) poltronul cu suflet de copil. Stela Popescu o joacă pe Stela, potențială victimă, regizorul Mircea Mureșan are un rol episodic de soț bețiv și infidel (răzbunare esopică de asiatică subtilitate). Filmul poate începe.

Un parfum de Belle Epoque se răspândește pe toată durata filmului, deși povestea rulează în  România anilor ’70. Senzația se insinuează prin muzică, justificată până la câtime, prin eleganța exterioară a „negativului”. „Niciodată nu am suportat golănia, vulgaritatea și grosolănia”, își declamă Temistocle profesia de credință, pe care nici realizatorul nu o desconsideră. Tot într-acolo ne poartă și imaginea lui George Cornea, fluentă, alertă, de un kitch asumat, rezonând cu impostura socială pe care o  zugrăvește.

Șarlatanul cu garoafă roșie la butonieră se confruntă cu borfași pe măsura lui. Sugestivă e scena șantajului practicat la Turnu Severin, asupra șefului de local (Nucu Păunescu). E o secvență revelatorie, care de multe ori „cade“ în versiunile pentru televiziune. Ea poartă in nuce germenii viitorului proiect Secretul lui Bachus. Coruptul acționează într-un mediu gata corupt. Se developează o realitate socială deloc măgulitoare unde, vorba lui Birlic dintr-un alt film, lucrurile „cam scârțâie”. Concluzia nu convine, realizatorii nu insistă asupra ei, mai ales că suntem încă în plin boom economic comunist, la umbra optimismului în floare.

Avem să-i mulțumim lui Ion Băieșu pentru acțiunea și dialogul alert, pentru capacitatea de invenție care inovează limba gagurilor, găsindu-le o utilizare mereu surprinzătoare. Iar Dem Rădulescu binemerită pentru personajul pe care-l construiește cu minuție, de la fiecare gest sau tic verbal până la cadourile de neam prost pe care le face- dezvăluind o lume interioară, și până la relația tată-fiu pe care o întreține cu asistentul său de suflet. Avem și doza de suprarealism, cu al său apogeu- Geo Saizescu în rol de ofițer al Miliției Judiciare, sau Ioana Bulcă, pe post de blondă răpitoare, și simultan ofițer sub acoperire. În general, Saizescu își concepe distribuția filmelor sale pe modelul all stars cast, iar prestații mediocre nu prea sunt. De aceea ne limităm și în viitor doar la o punctare sumară. 

Regizorul nu-și uită scenaristul tutelar nici în acest film, unde-l „traduce” cu Ion Băieșu: sora inginerei agronome, (Tamara Crețulescu) citește romanul F, scris de D.R. Popescu. Prim-plan al coperții, for all to see. Supliment blooper: în scena abordării doamnei Stela (Stela Popescu) se poate vedea mâna regizorului, intrată accidental în cadru, gesticulând energic.

Păcală (1974)

Personajul titular vine din oralitatea omului simplu, prinde trup din speranțele și, mai ales, din dezamăgirile acestuia. Cu preferință oltean, dotat cu verva caracteristică, sagacitatea și inventivitatea îl ajută să treacă peste mizeriile lumii. În general, Păcală reprezintă outsiderul, pe care puternicii zilei vor să-l umilească, să-l coboare în mocirlă, să-l aneantizeze. Constituie expresia demnității mereu ultragiate, niciodată anulate, a omului mic, așa-zisul om simplu. Oralitatea populară îl vrea mereu învingător, depășind reaua voință a mediului social prin inteligență și hâtroșenie, cu o grație aproape aristocratică, din care umorul constituie o importantă componentă.

Și, nu în ultimul rând, Păcală este proiectul de suflet al lui Geo Saizescu. Pregătit de-a lungul mai multor ani, filmările consumă vara și toamna lui 1972, ba și vara lui 1973. Actori de seamă s-au înghesuit să facă figurație specială pentru acest film, în condițiile în care și distribuția mare încadra nume pe măsură.

Geo Saizescu a intuit bine în Păcală un erou arhetipal, și de aici oportunitatea de a realiza un film codificat. Personajul (jucat de Sebastian Papaiani prezidențial) e un simbol, situațiile în care e pus idem. Ca atare, filmul se coagulează într-o suită de tablouri, care uneori se întrepătrund, alteori debușează în alte povestiri, tranziția făcându-se lin, pe nesimțite. Nu are vârstă („De când ești?” „Dintotdeauna!”) după cum și poveștile sale sunt fără vârstă, ca necazurile omului. Tabloul cu perceptorul, de exemplu, comunică, dincolo de filonul comic, acel frison al represiunii, al intimidării („cine se face oaie îl mănâncă lupul”)al autorității samavolnice, abuzive, care putea fi reprezentată de un ispravnic medieval adunător de bir, după cum, foarte bine, îl putea înlocui milițianul strângător de cote- realitate acută cu doar două decenii înainte de turnarea filmului. Arhetipul este adus de două ori la judecata oamenilor, crucificat de reaua voință a opiniei publice, doar pentru a descoperi că e condamnat dinainte. Ba mai mult, judecători îi sunt chiar aceia care ar trebui să stea în boxa acuzaților.

Încă o intuiție îl servește bine pe Saizescu: aceea că Păcală e un erou popular, descinzând din fabuloasa cultura arhaică, din gândirea magică a omului vechi. De aceea, pe bună dreptate, nașterea eroului e văzută ca un eveniment cu rezonanțe cosmogonice, purtătoare de ecouri nou-testamentare. Nu întâmplător, ghicim trăsături mariane în portretul mamei (Tanți Cocea). Cultura arhaică oblige, așa încât destinul titularului e decis prin intervențiile  unei frumoase ființe supranaturale (Zâna? Doamna Bună? Frumușica? În orice caz, jucată de Mariella Petrescu) mereu salutară când trebuie să-l salveze pe erou, să-l învie miraculos, ca pe Lazăr, (Păcală nu moare nici când moare, ca speranța).

Din nou elementele culturii populare sunt inserate organic, funcțional. Muzica e o îmbinare a două filoane: unul constituit din intervențiile vocale ale lui Tudor Gheorghe. Din nou, avem dovada că regizorul știe să aleagă: pe coloana sonoră figurează cea mai valoroasă producție discografică a artistului, baladele populare. Ele alternează cu muzica lui Radu Șerban, când intimă, când epopeică – vezi tabloul în care Păcală își dezvăluie vocația justițiară: „Ce-ați furat voi eu am dat înapoi.” Imaginea filmului înseamnă și un tur de forță pentru operatorul George Cornea,  una din ultimele sale realizări imagistice înainte de a trece în scaunul regizoral.

Scenariul lui D. R. Popescu reușește să valorizeze frumusețea literaturii populare cu lexicul scriitorului în vervă. Și astfel trece Păcală, într-o peliculă din care răzbate sentimentul panteismului, al vitalismului forțelor naturii, prin vămile prostiei, ale relei voințe, lăcomiei, fățărniciei, potlogăriei, arivismului. Cusururi fără vârstă, situații mereu actuale, care asigură perenitatea filmului.

Secretul lui Bachus (1984)

În 1978 izbucnește afacerea Ștefănescu. Micul gestionar al unei modeste prăvălii de vinuri se dovedește  boss-ul unei rețele de corupție implicând multe ferme vinicole și responsabili din administrația centrală. Mai grav, în afacerile grupului sunt prinși tovarăși de nădejde din PCR, ba chiar și membrii ai familiei lui Ceaușescu, mai ales pe latura Bărbulescu. Ca în orice stat totalitar, cei aflați în cercul interior din jurul dictatorului sunt mai presus de lege. E nevoie de un an ca arestatul să spună tot, și de alți doi pentru a-l face să tacă și a mușamaliza. Drept pentru care lui Ștefănescu, arestat în anul marelui scandal secret al fugii lui Pacepa, i se zboară creierii abia în 1981.

Execuția pune capăt anchetei. Ce nu s-a clarificat atunci, și nici acum nu se spune, este că numitul reprezenta o biată rotiță în angrenaj. Alți granguri mai mari își văd nestingherit de afaceri și îi regăsim printre marii „capitaliști” după 1989.

Secretul lui Bachus pornește de la acest pretext, pentru a deveni cel mai curajos film al perioadei dictaturii. Până acum, pelicule ca Reconstituirea lui Lucian Pintilie (1970), ori Faleze de nisip (r. Dan Pița, 1983) expuneau mecanismul pervertirii totalitare la modul alegoric, prin studiul câte unui caz, ca sinecdocă. Pars pro toto nu constituie o metodă acceptabilă pentru cuplul Saizescu- Popovici (scenarist). Pentru prima dată în cinematografia comunistă un film spune deschis: da, trăim într-o societate pornită spre piscurile comunismului, dar nu se știe dacă nu-și va frânge gâtul (ceea ce s-a și întâmplat). E o societate care scârțâie până-ntr-atât că rotițele ei trebuie unse prin corupție: comerțul, serviciile, administrația, funcționează doar prin aceste mecanisme „Ce? Crezi că am ajuns la fiecare după necesități?” pune întrebarea demitizatoare eroul titular; exemplificatoare e scena discuției dintre nea Bachus și  directorul de la Elevatorul, de așezat într-o antologie a cinematografiei-oglindă a societății.

E societatea în care presa publică articole „îmbunătățite“, în care promisiunea vieții fericite e înlocuită cu pauperizarea etatizată („care posedă ca să-și permită? Zi-i și dumneata?”, întreabă un personaj episodic); o societate condusă într-o atmosferă de teamă și delațiune.

Ciudată societate e cea zugrăvită în film: oficialii din agricultură îngroapă recolta în loc să o strângă, acoperiți de miniștrii tutelari, pe care-i autocaracterizează, totuși, „avântul, elanul și dăruirea”; o societate care proclamă „mai ales de critică avem nevoie”, atunci când e evident că numai de așa ceva nu-i arde; în care un ziarist e îndepărtat matrapazlâcurile pe care le descoperă, ca să nu publice „prostii”, și descoperă altele, mai grave, ascunse sub masca unor subiecte ușoare. În van „se asanează o porțiune din viața noastră nouă”; râsul sardonic întâmpină o asemenea pretenție, vană în formă, putredă în fond.

Virulența enunțului nu scutește de reacțiile bigoților: dintr-o notă informativă publicată în Cartea Albă a S.R.I. știm că s-a încercat stoparea filmului încă din fașă. Scenaristul Titus Popovici își exercită puterea de influență, determinându-l pe ministrul adjunct al Culturii, Ion Traian Ștefănescu, să dea undă verde filmărilor. E și acesta un bun exemplu al balansului de putere și al intrigilor pe care cinematografia le presupunea într-un asemenea regim.

Alegând calea lui ridendo castigat mores, cuplul auctorial decide să meargă până la capăt, supralicitând. De aceea utilizează verbiajul golit de sens al oficialității, poncifele propagandistice  expunând găunoșenia acestora sub pretextul că le pun în valoare. Culme și recital al limbii de lemn e scena dintre tovarășul Sterea (Dem Rădulescu) și Gabi (Enikö Szilagyi), dar noroiul lingvistic e răspândit egal în tot corpul operei, folosit cu pricepe întru revelarea vidului ideatic și etic pe care-l exprimă. Scena amintită reprezintă un sumum și ca actorie- pereche, pe alte coordonate, cu altă scenă în doi, între ziarist (Emil Hossu) și prostituată (Maia Morgenstern). Ca și figura poetului de curte Ieronim Stîncă (Geo Saizescu), gata pentru orice mercenariat literar ca să-i meargă bine. Imnul său de slavă devalorizează versurile corespondentelor din lumea reală, care se adresau unui nea Bachus ceva mai sus pus…

Ziaristul Mirea (Emil Hossu) este arhetipul speranței în dreptate, fără nici un corespondent în viața reală. Neverosimil rămâne până la monologul cathartic din final. Dar și necesar, ca Idiotul lui Dostoievski sau autorul ficțional al Scrisorilor persane: e nevoie de un sărac cu duhul, care „nu se orientează corespunzător”, ca pandant și revelator al realității sociale. Tovarășu’ Sterea reprezintă puterea politică. În rolul lucrat cu minuție, gestul revelator e uneori, insesizabil: îl lasă pe chelner să-i întindă mâna cu restul, și abia apoi concede, suveran, bacșișul, pentru a-și sublinia propria mărinimie. „Tovarășu’ Sterea nu se vinde!“, exclamă personificarea oficialității, emfatic. „Vax! E cumpărat gata!”, restabilește proporțiile catastrofei   titularul. Directorul Cercel (Gheorghe Dinică) aduce un aer de eleganță potlogăriei.

Filmul îi aparține, în egală măsură, lui Ștefan Mihăilescu Brăila. Jucând un personal suficient de agramatical ca să convingă, optează pentru figura unui adept al taulologiilor – „aprob pozitiv”,  „inimă cardiacă”, „aș putea îndrăzni să am curajul de a cuteza?”.  Ca toți profesioniștii cu experiență, Mihăilescu Brăila are inteligența de a-i găsi personajului contrapunctul care-l face credibil, folosindu-se de latura umană a celui întruchipat. Mic, îndesat și uman, este și el un șef de bandă. Dar celălalt bondoc agramat, Ceaușescu, nu este și el tot astfel?

Căderea lui nea Bachus e dramatică, precum dramatică este și întrebarea fără răspuns a filmului. Ea se referă, din nou, în buclă temporală, de la filmul începutului, Surâsul din 1962, la problema nerezolvată a spiritului întreprinzător, ale cărui energii un stat condus inteligent ar ști să le canalizeze creativ, nu să le aducă în fața plutonului de execuție. „Câte am io în cap, de-aș putea să le fac pe toate!”

Secretul lui Nemesis (1987)

Anul este 1987. Ironia fină din deceniul trecut se metamorfozează în sarcasmul deziluziei, reflectând  involuția istorică. Până și literele genericului se transformă, cu ajutorul animației, într-o gură care latră, nu disimilar inflației de magistrale cuvântări cu care Marele Administrator își răsfață supușii, cinefili sau nu. „De unde frica asta bolnăvicioasă față de adevăr?“, se întreabă ziaristul, în vreme ce actorul care-l joacă (același Emil Hossu) e perfect conștient că fluieră în biserică.

Redacția ziarului ca microcosmos. Oglindă pentru realitatea mai mare. Articole rescrise „ca să n-o iei razna iarăși”. Articolul să fie „sobru, realist, critic, dar optimist” să reflecte „adevărul de tip nou”.Mai ales, să nu calomniem „mărețele noastre realizări”, chiar dacă „ar mai fiși unele lipsuri, și care nu caracterizează”. Anul premierei: 1987.

Semnele timpului: un afiș de plan secund, cu un spectacol ficțional: Gustul parvenirii. Procurorul care dă buzna într-o locuință, pentru că legea anti-avort „ne obligă“. Autorități sensibile la delațiuni anonime. În semiclandestinitate sunt și aparatele video, și filmul le amintește, polemizând discret, printr-o inscripție pe o pungă. Cuvântul „sexual“ izgonit din limba română, fapt pentru care un personaj spune doar: „am avut raporturi…”, lăsându-ne să ghicim restul. Peste toate, o concluzie optimistă a generatorului de optimism: „Pe măsură ce înaintez în vârstă îmi dau seama că trebuie să mă încred tot mai puțin în oameni.”

Anul este 1987. Vămile minciunii, anonimatului belicos, ale impotenței spirituale, plină de calomnie și fard, vămile calomniei sobre și pe puncte, de care vorbea D. R. Popescu la începutul deceniului precedent, s-au înăsprit. Filmul decide să pună între acolade orice reținere, devenind pamflet. Fiindcă ținta e prea periculoasă, folosește camuflajul luptei împotriva sectelor religioase. Se aliază cu sinecdoca: pars pro toto. Un administrator de bloc pentru secretarul general. N. M. Siseanu. De unde Nemesis. Dar modelul e suficient de străveziu.

Pentru latura fadă, încuiată, de-a dreptul constipată, a imaginii exterioare, scenaristul Titus Popovici se putea documenta din natură, direct de la izvor. Scriitorul trăit prin cercurile puterii găsea acolo destule informații și despre latura intimidantă, de caz clinic: „câți n-au tremurat în fața mea, coborându-și privirea?” Nici o dificultate în privința talentelor de intrigant – culminația scenaristică vine în secvența jocului măsluit de poker. Contrapunctată ironic de acustica furtunii cu tunete și fulgere, îi dă prilej personajului (Gheorghe Dinică imperial) să enunțe: „Dacă nu se transformă în grindină, ploaia asta e binefăcătoare.” Triumful malversațiunii prilejuiește o altă concluzie de Gîgâ: „O să fie o recoltă minunată de porumb”, în ton cu maniile agricole ale Geniului Carpaților.

Putem să-i spune Marele Administrator. Apelativul e interșanjabil cu Marele Conducător, Cârmaciul etc. Adepții săi din film îi spun „stăpâne”. E de crezut că în 1987 termenul era folosit în cercul intim al puterii ceaușiste. În mod sigur îi spuneau „tovarășu’”, un alt mod în care supușii sectanți își gratulează liderul. Dar ce am fost cu toți, decât bieți sectanți decerebrați în cultul personalității lui Ceaușescu? Paroxismul paranoiei culminează în scenele ritualice. Portretul iubitului conducător, tribuna oficială, supușii, Tovarășu’, (între timp și-a găsit o tovarășă de luptă și viață – Carmen Galin, parcă mai versatilă decât Rodica Mureșan din precedentul opus). Șarja grotească a unei mari adunări populare, bun prilej de o magistrală cuvântare. Aluzia – străvezie, ușor decodificabilă prin grila perceptivă a vremii. Studiu clinic al mecanismului totalitar. Și un avertisment implicit: servilismul duce la prostituție, servilismul înseamnă prostituție.

Finalul e premonitoriu: fuga grotescă a personajului prin bloc (din nou sinecdocă) nu e disimilară celebrei decolări de pe acoperișul C. C.-ului. „Mă urmăresc supușii!”, strigă disperat Nae Mugurel Siseanu. Ar fi putut-o spune și Cârmaciul, în drumul său penibil spre zidul de la Târgoviște. Filmul își împlinește menirea de a fi conștiința epocii sale, fie ea și o conștiință zgribulită.