La fel cum o cinematografie naţională are nevoie şi de producţii comerciale, o industrie cinematografică are nevoie şi de multiplexuri, care le oferă spectatorilor posibilitatea de a viziona filmele dorite în cele mai bune condiţii şi – detaliu deloc neglijabil – integrează mersul la cinema, pentru o bună parte a publicului, într-o experienţă socială mai amplă, anume mersul la mall (sau un centru comercial similar). Astfel, multe persoane şi grupuri care frecventează un mall nu vor doar să vadă un film, ci şi să-şi cumpere cărţi sau haine, să studieze ultimele noutăţi IT&C sau să joace bowling, să mănânce la restaurant sau să stea de vorbă la o cafea, iar multiplexul devine o destinaţie printre altele (spre deosebire de un cinematograf „tradiţional”, la care filmul reprezintă un scop în sine).
Extinderea reţelei de multiplexuri, ca dovadă a unei industrii cinematografice sănătoase, nu poate decât să ne bucure, însă uneori socoteala de acasă a investitorilor nu se potriveşte cu cea din târg. De exemplu, în primele luni din 2013, compania indiană Cine Grand anunţa că intenţionează să deschidă, pe parcursul a cinci ani, 100 de ecrane în România. Din păcate, în 2013 doar un singur multiplex „Cine Grand”, cu cinci săli, s-a deschis la Botoşani, în cadrul Uvertura Mall (inaugurarea, prevăzută iniţial pentru luna martie, a avut loc de fapt în iulie). Un al doilea multiplex, tot cu cinci ecrane, trebuia să fie deschis în cadrul cunoscutului magazin bucureştean Cocor, dar lansarea a fost amânată, din iunie, în decembrie şi, apoi, în 2014.
Cele două circuite
Anul trecut, Consiliul Concurenţei a întocmit – ca urmare a plângerilor unor exploatanţi ce se considerau defavorizaţi de către distribuitori – un „Raport privind piaţa distribuţiei de filme către cinematografe din România”. Ultima concluzie a raportului nu este deloc îmbucurătoare: „Distribuţia filmelor româneşti şi europene este mai greu acceptată în cinematografele multiecran”. Chiar dacă această concluzie nu poate fi socotită nici surprinzătoare, să vedem cum este explicată situaţia în textul raportului: „Chiar dacă în România distribuitorii de filme independente (româneşti şi europene) sunt mai numeroşi decât distribuitorii de filme ale marilor conglomerate, aceştia reprezintă o parte nesemnificativă din piaţa naţională în privinţa încasărilor obţinute şi numărului de spectatori înregistraţi în urma distribuirii filmelor în cinematografe. Din acest motiv, puterea lor de negociere cu cinematografele este restrânsă, în special în privinţa cinematografelor multiecran, care doresc pentru publicul lor mai ales filme comerciale, cu potenţial ridicat de succes, pentru care se aşteaptă încasări mari. De aceea, distribuţia filmelor independente are loc mai ales în cinematografe de artă ori în cinematografe cu un singur ecran, care au acces limitat la filmele comerciale, cel puţin în primele săptămâni de la lansarea acestora în cinematografe.”
Se pot distinge, aşadar, două circuite în exploatarea cinematografică din România: cel comercial, al multiplexurilor şi al producţiilor hollywoodiene, şi cel independent, al cinematografelor arthouse, de obicei cu un singur ecran, şi al producţiilor româneşti sau europene. Fiecare exploatant ar trebui să decidă la care dintre aceste circuite aderă (mai ales că falia dintre ele se adânceşte), pentru a-şi impune identitatea în faţa publicului.
O iniţiativă temerară şi salutară
În mai 2010, în cartierul Drumul Taberei din Sectorul 6 al Municipiului Bucureşti a luat fiinţă grupul Iniţiativa „Favorit”, sprijinit de Centrul de Resurse pentru participare publică („CeRe”). De atunci, acest grup cetăţenesc militează – inclusiv pe blogul propriu şi în reţelele de socializare – pentru „transformarea vechiului cinematograf «Favorit», aflat în ruină, într-un centru cultural comunitar, de care să beneficieze toţi locuitorii din cartier”. Membrii săi au organizat diverse întâlniri (în care programul artistic a fost completat cu ateliere creative sau educative) şi a distribuit chestionare în care persoanele interesate de soarta fostului cinematograf erau întrebate ce destinaţie ar vrea să aibă spaţiile/sălile din viitorul Centrul Cultural „Favorit”.
Din nefericire, ultimele veşti venite din partea grupului de iniţiativă cetăţenească sunt dureroase. Deşi actualul primar Rareş Mănescu declarase în iunie 2012, în cadrul evenimentului de lansare a candidaţilor la alegerile locale, că reabilitarea cinematografului „Favorit” (preconizată a fi încheiată în 2014) reprezintă una dintre priorităţile sale, se pare că această declaraţie electorală a fost uitată. La sfârşitul lui octombrie 2013, la şedinţa ordinară a Consiliului Local al Sectorului 6, grupul Iniţiativa „Favorit” a depus o contestaţie împotriva intenţiei de tăiere a costurilor alocate, în bugetul autorităţii administraţiei publice locale pe anul trecut, pentru consolidarea, extinderea şi modernizarea fostului cinematograf. Însă – după cum se afirmă pe blogul grupului de iniţiativă – „nici unul dintre consilierii locali (25) nu au dorit să ia în considerare contestaţia cetăţenilor din cartierul Drumul Taberei şi să o supună dezbaterii înaintea votării proiectului de rectificare a bugetului. Toate acestea cu concursul preşedintelui de şedinţă. Degeaba au strigat cetăţenii că li se încalcă dreptul la opinie şi că, eliminând investiţia pentru reabilitarea cinematografului „Favorit”, Primăria şi Consiliul Local Sector 6 demonstrează încă o dată că nu le pasă nici de dorinţa unui cartier de 300.000 de locuitori – cât populația Ploieştiului! –, nici de demersurile Grupulului Iniţiativa „Favorit” din ultimii trei ani. Banii din taxele si impozitele cetăţenilor vor fi cheltuiţi nu pe ceea ce îşi doresc cu adevărat aceştia, ci pe ce cred de cuviinţă nişte funcţionari publici şi aleşi locali – care îşi ignoră astfel proprii votanţi.”
Să sperăm, totuşi, că mass-media şi societatea civilă vor ajuta Iniţiativa „Favorit” să aibă, într-un final, câştig de cauză şi că alte grupuri cetăţeneşti vor urma acest model, readucând la viaţă alte cinematografe desfiinţate sau falimentare, din Capitală şi din provincie.
Şansa Europa Cinemas
Pentru exploatantul unui cinematograf independent, care nu poate concura cu oferta (nu doar cinematografică) a multiplexurilor, aderarea la reţeaua internaţională Europa Cinemas (cu sediul la Paris) reprezintă o mare şansă de a rezista pe piaţă. Înfiinţată în 1992, cu sprijin de la Programul MEDIA şi de la CNC-ul francez (Centre national du cinéma et de l’image animée), ulterior şi de la Eurimages şi de la Ministerul Afacerilor Externe din Franţa, Europa Cinemas este prima reţea de săli de cinema care se concentrează asupra filmelor europene. În prezent, reţeaua include 1.170 de cinematografe, cu 3.197 de ecrane, din 673 de oraşe, reprezentând 68 de ţări. Sălile membre ale Europa Cinemas pot primi un substanţial ajutor operaţional şi financiar, cu condiţia să includă în programul lor un număr semnificativ de filme europene non-naţionale, să găzduiască evenimente şi manifestări, precum şi activităţi promoţionale adresate publicului tânăr.
În România, în 2012 existau, conform datelor oferite de Alexandre Tchernookov (Coordonator Europa Cinemas pentru Europa Centrală şi de Est), zece cinematografe membre ale reţelei. Jumătate dintre ele sunt săli bucureştene: Cinema „Elvire Popesco” din cadrul Institutului Francez (membru din 1997), Cinema „Europa” din RADEF (din 1999), Cinemateca „Union” („Paul Călinescu”) din cadrul Arhivei Naţionale de Filme (din 2006), Cinema „Studio” al Uniunii Cineaştilor din România (din 2007) şi „Noul Cinematograf al Regizorului Român” (NCRR) din cadrul Muzeului Ţăranului Român (din 2010). Cinematografele din provincie sunt: „Arta” din Cluj (după cum scriam în prima parte a articolului, sala, intrată în reţeaua Europa Cinemas în 1999, nu mai funcţionează în prezent), „Modern” din Craiova (membru din 2003), „Victoria” din Cluj (din 2005), „Cityplex” din Braşov şi din Constanţa (ambele din 2011). În 2012, aceste zece săli au vândut împreună 422.784 de bilete.
Desigur, difuzarea cu precădere a unor (co)producţii europene (alături de un procent redus de filme româneşti) este departe de a asigura un public numeros unei săli de cinema, însă sprijinul venit de la Europa Cinemas poate acoperi „găurile” din bugetul exploatantului. Pe de altă parte, promovarea intensă a programului sălii (atât prin mijloacele clasice, cât şi pe reţelele de socializare), organizarea unor evenimente cinematografice în colaborare cu ambasade, centre şi institute culturale ale altor ţări, găzduirea unor festivaluri şi proiecţii speciale, precum şi găsirea unor noi modalităţi de atragere a publicului tânăr (de pildă, prin programe de educaţie cinematografică) pot asigura supravieţuirea, mai ales dacă sunt dublate de investiţii, absolut necesare, în renovare şi modernizare (inclusiv digitalizare).
Însă nu toţi exploatanţii izbutesc să se menţină în cursă, rămânând membri ai Europa Cinemas. „De obicei, un cinematograf părăseşte reţeaua atunci când se închide”, observă Alexandre Tchernookov. Aşa s-a întâmplat recent cu „Cityplex” din Bucureşti, dar şi cu „Libertatea” din Oradea şi „Fox” din Turda, ultimele două victime ale autorităţilor locale. „Altele s-au închis din cauza noii concurenţe a multiplexurilor şi pentru că erau prea vechi şi necesitau investiţii care nu erau niciodată găsite. Însă, în cele mai multe dintre cazuri, erau deţinute fie de municipalitate, fie de RADEF, ceea ce lasă la latitudinea autorităţilor locale ce se va întâmpla cu clădirea. De obicei, un supermarket, un garaj sau o sală de bingo aduce mult mai mulţi bani”, adaugă reprezentantul Europa Cinemas. Aşa s-a întâmplat cu Cinema „Studio” din Constanţa sau cu Cinema „Studio Eurimages” din Timişoara.
Dar, în cele din urmă, viitorul unor asemenea cinematografe depinde de publicul cinefil autentic, interesat nu doar de producţii comerciale hollywoodiene, ci şi de filme europene (y compris româneşti) care încearcă să scape de sub tirania reţetelor brevetate.
