La începutul lunii noiembrie, un grup de peste 40 de cineaşti români protestau, într-o scrisoare deschisă adresată primului-ministru, împotriva a două dintre prevederile privind cinematografia ale proiectului Legii Descentralizării. Unul dintre cele două articole contestate din proiectul iniţial al legii propunea ca în jur de 180 de săli de cinema, aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor – RADEF RomâniaFilm, să treacă „în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, şi în administrarea autorităţilor administraţiei publice locale”.
După câteva zile, şi directorul general al RADEF, Marius Cristian Iuraşcu, semna o scrisoare deschisă către conducerea statului, dar şi către preşedinta Comisiei pentru Cultură şi Educaţie a Parlamentului European, în care ridica mai multe semne de întrebare privind transferul sălilor către consiliile locale, în contextul unui istoric defavorabil unei asemenea soluţii. Ulterior, articolul incriminat avea să dispară din proiectul final al legii, pentru care Guvernul avea să-şi asume răspunderea în faţa Parlamentului.
Această dispută nu reprezintă decât cel mai recent capitol (dar nu şi ultimul) dintr-o dramă cu şanse mici de happy-end, începută în 1990. Atunci, RADEF deţinea aproximativ 600 de săli de cinema în întreaga ţară şi, chiar dacă filmele româneşti nu mai reuşeau să adune milioane de spectatori, precum în perioada comunistă, ele încă mai puteau fi văzute de un public destul de larg (de exemplu, în 1993, Liceenii în alertă, regizat de Mircea Plângău, depăşea 468.000 de bilete vândute). Astăzi, reţeaua RADEF mai include doar 32 de cinematografe funcţionale (dintre care cinci în Bucureşti), în aproape jumătate din judeţe nu mai funcţionează nici o sală, iar producţiile româneşti foarte rar ajung la 100.000 de bilete (cum s-a întâmplat anul acesta cu Poziţia copilului al lui Călin Peter Netzer, care, după 37 de săptămâni de difuzare, a atins cota 117.809, performanţă nemaiîntrecută din 2002, când Garcea şi oltenii, regizat la noi de americanul Sam Irvin, vindea aproape 252.000 de bilete), cele mai multe dintre ele zbătându-se să ajungă măcar la 10.000.
Veştile bune
Există, totuşi, mici semne de îmbunătăţire a situaţiei. Cel mai recent Anuar statistic publicat de Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) inventariază 81 de cinematografe în funcţiune în 2012, faţă de 72 în 2007, numai că pe lista sălilor apar şi teatre, primării, case de cultură sau centre culturale judeţene, iar multiplexurile, cărora li se datorează creşterea semnificativă a numărului de ecrane (264 în 2012, cu 23 mai multe decât în anul precedent), mizează în primul rând pe producţiile de public (cu precădere hollywoodiene), programând filmele autohtone şi europene (în special cele cu potenţial comercial limitat, al căror succes este legat mai mult de circuitul festivalier internaţional) de puţine ori, la ore de minimă audienţă, sau chiar ignorându-le.
În privinţa numărului de spectatori, vestea bună, conform Observatorului european al audiovizualului, este că România se numără printre ţările europene care au înregistrat o creştere la acest capitol în ultimii ani: 8,3 milioane de intrări în săli în 2012, faţă de 6,5 milioane în 2010. Iar frecvenţa, raportată la numărul de locuitori, a crescut de la 0,18 în 2008 până la 0,43 în 2012. Tot multiplexurile şi cinematografele multiecran, care au mărit şi numărul sălilor echipate cu tehnologie 3D (necesară pentru exploatarea multor blockbuster-uri), au contribuit în cea mai mare măsură la aceste creşteri.
Realitatea dură
Din păcate, bătălia a fost pierdută de cinematografele româneşti în primul deceniu postcomunist, nu numai din pricina expansiunii televiziunii (după o lungă perioadă în care teatrele reprezentau singura competiţie reală în materie de entertainment) şi, ulterior, a Internetului (care a facilitat piratarea filmelor), ci şi pentru că, în lipsa unei concurenţe puternice, care să ofere publicului condiţii de vizionare mai bune şi, în general, o experienţă cinematografică mai plăcută (spre deosebire de alte ţări foste comuniste, în care industria filmului a fost salvată, în România nu a apărut nici un multiplex până în anul 2000), nu s-a investit aproape deloc în sălile existente. Astfel, majoritatea acestora fie au fost transformate de chiriaşii întreprinzători (în discoteci, cazinouri, săli de bingo sau „gogoşerii şi cofetării”, cum observa recent vicepremierul Liviu Dragnea), fie au fost închise (din cauza costurilor mari de întreţinere şi a lipsei publicului, combinată cu imposibilitatea de a le oferi eventualilor spectatori nişte condiţii decente de prezentare a filmelor). Mai mult, până la apariţia Ordonanţei nr. 39/2005, care a clarificat situaţia patrimoniului cinematografiei, 39 de săli şi grădini de cinema ieşiseră deja din administrarea RADEF, ca urmare a unor acte normative sau sentinţe judecătoreşti.
Conform datelor oferite de Marius Iuraşcu, atunci când a intrat în vigoare Legea nr. 303/2008, Regia mai avea în administrare 279 de cinematografe şi grădini de spectacol cinematografic, dintre care 93 erau închise de mai mulţi ani, în timp ce alte 149 de săli şi grădini aveau o situaţie juridică incertă (de pildă, pentru că fuseseră revendicate de către foştii proprietari sau urmaşii acestora), iar pentru restul existau cereri de cumpărare din partea chiriaşilor. Între 2008 şi 2011 (când Guvernul a stopat, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 47, procesul de predare-preluare a sălilor administrate de RADEF), 107 dintre cele 270 de cinematografe amintite au fost predate către consiliile locale. Reprezentanţii administraţiei publice teritoriale se angajau ca, timp de 15 ani, să nu schimbe destinaţia sălilor şi ca, timp de patru ani, să aloce fondurile necesare reabilitării şi modernizării cinematografelor. Cu toate acestea, în 104 dintre cazuri autorităţile locale şi-au ignorat obligaţiile legale, închizând sălile sau schimbându-le destinaţia. Şi nu ar trebui să ne mire aceste date, căci, în general, în consiliile locale nu activează persoane care să aibă ştiinţa şi dorinţa de a administra săli de cinema, iar pentru distributori este aproape imposibil să încheie contracte cu fiecare autoritate teritorială în parte. Aşadar, Legea nr. 303/2008, venită după o lungă perioadă în care investiţiile din domeniu au fost minime, a reprezentat o lovitură mortală pentru cinematografele româneşti, iar recentele proteste ale cineaştilor şi ale reprezentanţilor RADEF sunt cât se poate de îndreptăţite.
Investiţii utile, dar tardive
În ultimii ani (mai precis, după intrarea în vigoare a menţionatei ordonanţe de urgenţă din 2011), RADEF a început să investească – şi sub presiunea procesului accelerat de digitalizare din cinematografie – în sălile aflate în administrarea Regiei. Cinematograful clujean „Republica” (în continuare sala cu cele mai bune performanţe din ţară: 81.344 de intrări în 2012) a fost primul modernizat şi digitalizat, devenind Cinema „Florin Piersic”. Au urmat Cinema „Premiera” din Ploieşti (fostul cinematograf „Patria”, modernizat şi digitalizat), Cinema „Sergiu Nicolaescu” din Târgu Jiu (fostul „Victoria” a fost chiar echipat 3D), Cinema „Amza Pellea” (fostul „Patria”, digitalizat) şi Cinema „Sebastian Papaiani” din Piteşti (fostul „Modern” a căpătat şi el haine noi). Cinema „Europa” din Bucureşti a fost reabilitat, iar Cinema „Patria” din Craiova – digitalizat. De asemenea, RADEF a dezvoltat lanţul de minisăli „Caffe Cinema 3D” în incinta cinematografelor „Patria” din Bucureşti, „Premiera” din Ploieşti, „Orizont” din Călăraşi, „Flacăra” din Drobeta-Turnu Severin şi „Amza Pellea” din Craiova. Printre sălile vizate pentru modernizare şi rebranding de către conducerea RADEF se numără „Dacia – Panoramic” din Piatra Neamţ (care se va numi „Draga Olteanu-Matei”), „Porţile de Fier” din Drobeta-Turnu Severin (viitorul Cinema „Geo Saizescu”) şi Cinema „Unirea” din Botoşani (care nu-şi va schimba numele). Iar reţeaua „Caffe Cinema 3D” ar urma să se extindă şi în Alba Iulia, Bistriţa, Deva, Hunedoara, Timişoara, Arad, Iaşi, Vaslui, Galaţi, Brăila şi Constanţa. Deocamdată, proiectele au fost amânate pe termen nedeterminat, deoarece RADEF trece printr-o perioadă delicată din punct de vedere financiar, conturile bancare ale Regiei fiind blocate prin poprire.
Asemenea investiţii sunt, evident, binevenite, însă, din păcate, ele vin cu o întârziere mult prea mare pentru a mai avea eficienţa dorită. Dacă situaţia cinematografelor ar fi fost reglementată la începutul anilor ’90 şi investiţiile în renovare şi modernizare ar fi început încă de atunci (iar multiplexurile ar fi apărut mai devreme cu un deceniu, pentru a stimula competiţia), astăzi am fi putut avea o industrie de film autentică, precum cea a Poloniei (ţară care, cu o populaţie nici măcar dublă, înregistrează anual de 4-6 ori mai multe intrări în săli şi în care producţiile autohtone comerciale pot încă beneficia de milioane de spectatori).
În schimb, în fiecare an de după 1989, am fost nevoiţi să înregistrăm dispariţia a tot mai multe săli şi grădini de cinema. Unul dintre cele mai dramatice cazuri este cel al cinematografului clujean „Arta”, care anul acesta ar fi putut aniversa un secol de existenţă şi activitate neîntreruptă. Din păcate, după ce sala a fost retrocedată în 2010, conflictele dintre noii proprietari şi reprezentanţii RADEF au dus în 2012 la închiderea cinematografului, care a mai funcţionat doar pe perioada festivalurilor de film (şi în special în timpul TIFF-ului, pentru care, încă de la prima ediţie din 2002, „Arta” s-a numărat printre cele trei săli principale, alături de fostul Cinema „Republica” şi de Cinema „Victoria”). Nu ne rămâne decât să sperăm, alături de cinefilii clujeni şi de fanii TIFF-ului, că noii proprietari vor reuşi să obţină fondurile necesare renovării, modernizării şi digitalizării sălii, pentru ca „Arta” să redevină, aşa cum merită, un centru important al vieţii culturale locale şi naţionale.
