În februarie 2016, la vârsta de 75 de ani a murit Andrzej Żuławski, cel mai talentat regizor polonez care a existat vreodată, într-atâta, încât nici nu a fost agreat în Polonia în era comunistă. Până în ziua de azi este un regizor subestimat la el în țară. Asemenea lui Roman Polanski a lucrat în străinătate, cel mai mult în Franța, deoarece avea o reținere față de Hollywood: era un regizor de factură veche care prefera filmele de autor.
S-a născut la Lviv în 1940. A învățat arta filmului în anii 1950 în Franța, datorită faptului că tatăl său, diplomat și scriitor, Miroslaw Żuławski a trăit la Paris. În anii 1960 a lucrat ca asistentul regizorului pe lângă Andzrej Wajda, de exemplu la filmele Samson (1961) și Popioly (1965). Pelicula sa de debut, Trzecia czesc nocy (1971), o dramă despre război, a fost regizată pe baza romanului tatălui său, care se presupune că a fost o operă a lui Żuławski senior de inspirație autobiografică. Acțiunea filmului are loc în timpul ocupației naziste a Poloniei în cel de-al Doilea Război Mondial, dar nu este o peliculă obișnuită cu costume. Cele mai bune opere ale regizorului pot fi clasificate în una sau două genuri, dar sunt interpretări unice ale acestora, sunt mai degrabă călătorii jenante în jurul capului lui Żuławski. Un exemplu foarte bun pentru acest lucru este pelicula Diabel, cel de-al doilea film de-al lui, terminat în 1972, care a fost interzis în Polonia și a apărut în cinematografe doar în 1988.
Ar fi fost o minune să nu fie închis într-o cutie, că acest film ar fi oripilat și membri comitetului de stabilire a limitei de vârstă din Regatul Unit și chiar și SUA. Filmul este o serie de încălcare a tabuurilor: are incest oedipian (personajul principal aproape că face dragoste cu propria sa mamă într-o scenă ireală), avort spontan, castrare, viol homosexual, și bineînțeles violență fizică și sex din belșug, homofobie și sexism. Żuławski înregistrează tot ceea ce poate fi înregistrat, abuzează în mod brutal de puterea creatoare de realitate virtuală a filmului, își supune spectatorul la tot felul de chinuri, te trece dintr-un șoc în altul – acest film poate fi clasificat drept horror de exploitation. Dar în comparație cu stilul lui regizoral fără de compromisuri, a făcut un film cu o poveste simplă și foarte directă. Asemenea debutului și acesta este un film despre (și împotriva) războiului, personajul principal de data aceasta nu este un partizan ce luptă împotriva naziștilor, ci un deținut politic eliberat. Asemenea personajului principal din primul film – a cărui familie este omorâtă de naziști, dar el scapă – și acest personaj primește o a doua șansă. Suntem în Polonia secolului al 18-lea: în timpul ocupației prusace un călător misterios scapă un deținut politic, un tânăr aristocrat, care se întoarce acasă. Se întâlnește pe rând cu prieteni și cunoscuți dragi lui, cu membri familiei și cu rudenii, care îl dezamăgesc profund.
Acest film este un fel de road- și buddy movie întors pe dos: personajul principal, însoțit de binefăcătorul său misterios, este deziluzionat de tot în ce a crezut vreodată, își dă seama că toată răzvrătirea lui, tot idealismul, activismul său politic și martiriul său din închisoare au fost în zadar. Are parte de o coborâre în infern doar a lui, personalizată, un coșmar, iar eliberatorul său se comportă ca propriul său Lucifer. Filmul este povestea unei reabilitări nereușite: ca în pelicula Point Blank de John Boorman, personajul principal aproape îngropat învie din starea lui de moarte aparentă și începe să-și bântuie cunoscuții, apoi se și răzbună pe ei. Începe o cursă infernală asemenea personajului principal din pelicula Falling Down. Coșmarul are unde să escaladeze: personajul nostru principal dezamăgit începe să ucidă, de parcă ar fi ucigașul în serie al unei pelicule giallo sau slasher.
Faptul că acest film este o antipropagandă demoralizatoare, nihilistă nici nu se pune în discuție. Dar nu neapărat poate fi numit egocentric, deoarece transmite o critică devastatoare a societății și a umanității, ba mai mult, are și meditație existențialistă, filosofică, deși acest lucru este punctul slab al filmului, deoarece se manifestă în dialoguri și monologuri ce rareori au legătură cu acțiunea filmului. Pelicula Diabel este în primul rând un film artistic de autor, abia apoi este un horror cu viziuni sau o parabolă istorică cu costume.
Nu doar acțiunea ci și lumea audiovizuală a filmului se aseamănă unui vis febril: camera în permanentă mișcare este mai mereu în jurul personajului principal, ceea ce ar putea simboliza și mintea lui ce se dezintegrează. Stilul sugestiv al scenelor filmului depășește cu mult epoca în care a fost realizată pelicula, fapt ce a putut contribui la opinia cenzorilor conform căreia filmul e prea dur pentru publicul polonez din acea vreme. Azi, acest film ne aduce aminte de aspectul formal modern al peliculei premiate recent cu Oscar Fiul lui Saul (Saul fia, r. László Nemes): este dominat de înregistrări lungi, fluide de urmărire, reconstruind punctul de vedere al personajului principal. Câteodată literalmente: în contrast cu Fiul lui Saul, aici găsim exemple de scene de punct de vedere (POV), ba mai mult, avem exemple de actori care se uită direct în cameră și vorbesc, astfel adresându-se personajului principal. Coloana sonoră disonantă și cacofonică a filmului este de asemenea foarte imersivă și ne aduce aminte din nou de Fiul lui Saul. Scena de început este în mod special de efect, Żuławski îl aruncă pe spectator direct în haosul unui război. Creează o realitate foarte verosimilă și nu ia în considerare spectatorul: la fel ca în cazul filmului lui Nemes Jeles László, nici aici nu știm niciodată peste ce vom da în următoarea scenă, ce ne va fi dat să auzim. Żuławski creează o identificare puternică cu personajul său principal, de fapt a descoperit stilul de film la modă azi, gen „joc video”, înainte de apariția jocurile pe console.
În ceea ce privește posibilii predecesori ai filmului, pe lângă Fellini, pelicula Diavolii de Ken Russell pot fi suspectate atât din punct de vedere al formei, cât și al conținutului (pelicula a avut și un frate geamăn polonez, Maica Ioana a Îngerilor de Jerzy Kawalrowicz), dar se pune întrebarea dacă Żuławski a avut șansa să vadă pelicula britanică. Nici opera lui nu a fost ușor de văzut, dar este sigur că și-a depășit epoca: a făcut mare vâlvă cincisprezece ani mai târziu pelicula Vino să vezi!, menționată ca filmul de referință al peliculei Fiul lui Saul, și care a avut probabil o influență și asupra filmelor Salvați soldatul Ryan și Lista lui Schindler, de asemenea a făcut valuri și pelicula Angst, preferatul lui Gaspar Noe, cu stilul asemănător filmului Diabel.
În Franța a început să facă filme în anii 1970 după emigrare. Pelicula Important e să iubești (L’important c’est d’aimer) din 1975 cu Romy Schneider, Fabio Testi și Klaus Kinski în rolurile principale, a avut un succes răsunător în rândul publicului. Datorită succesului la casele de bilete și Polonia i-a iertat păcatele, astfel s-a întors acasă și a început să lucreze la un nou proiect de vis polonez: a lucrat doi ani la adaptarea eposului SF al strămoșului său Jerzy Żuławski (On the Silver Globe), dar autoritățile au oprit și acest proiect. A reușit să salveze materialul pe negative și filmul a fost prezentat doar cu un deceniu mai târziu.
Următoarea peliculă a lui Żuławski, Possession, a devenit apogeul carierei sale, întrecându-l și pe Diabel. Această peliculă este de asemenea una fără compromisuri, un film de autor aparte și nici aceasta nu a fost apreciată de cenzori: în SUA au tăiat 45 de minute din ea. La fel ca filmul Diabel, și această peliculă este povestea metaforică a unui fel de posesie demonică: cei doi protagoniști se transformă total, prima dată femeia, apoi bărbatul. Filmul este povestea unui cuplu cu copil mic: femeia devine distantă și începe să se comporte din ce în ce mai capricios și isteric. Bărbatul nu greșește când suspectează că femeia are un amant, dar nu știe că adversarul său nu este om ci o creatură ce s-ar potrivi și într-ul film SF de groază. Soțul nu prea suportă comportamentul soției, ceea ce este de înțeles, dar în acest caz femeia devine ucigaș în serie: îi ucide pe bărbații care o ajung din urmă și îi dă amantului ei în creștere.
Filmul se aseamănă foarte mult și cu pelicula Important e să iubești. Acest film are în centru un fotograf care se îndrăgostește de o actriță măritată care apărea în filme de categoria B și cere bani împrumut de la mafioți – fără să spună cuiva – ca să ajute lansarea carierei ei ca actriță de teatru. Acest film a fost o adaptare după un roman, dar pelicula Possession nu este, dar și aceasta are în centru un personaj masculin gelos, al cărei dragoste pentru femeie este neîmpărtășită. Ambii bărbați sunt conduși de dragostea lor pentru femeie, iar ele sunt femme fatale pentru ei în ambele cazuri. Personajele principale au și câte un adversar redutabil: în primul caz soțul ei, în cel de-al doilea, prima dată un amant, care este total opusul soțului, și astfel coșmarul lui devenit realitate, dar cum ne dăm seama mai târziu, femeia își găsește un partener și mai ciudat decât acest guru al sexului și al artelor marțiale, adept al filosofiilor orientale care locuiește cu mama lui, în persoana unei creaturi amorfe și ucigașe.
Se spune că Żuławski a scris acest film din cauza traumei provocate de divorțul de actrița Małgorzata Braunek, care a apărut în primele două filme ale sale (și ei au avut un fiu). De-a lungul carierei sale, regizorul polonez a reușit să ridice performanțele unor actrițe renumite la nivelul premiilor internaționale, cum a fost Romy Schneider în pelicula Important e să iubești (premiul César) sau Isabelle Adjani în filmul Possession (premiul César și cea mai bună actriță la Cannes). Mai târziu, la mijlocul anilor 1980, regizorul s-a căsătorit cu Sophie Marceau, relația lor matrimonială și profesională a durat cincisprezece ani. Poate în ciuda acestui lucru, sau poate chiar din cauza acestui fapt, dar este indubitabil că la începutul carierei sale a făcut filme de-a dreptul macho, pline de nuditate feminină și violență sălbatică (fapt ce dovedește cât de personale, sincere și fără de compromisuri sunt operele sale).
Titlul uneia dintre filmele comune cu Sophie Marceau este, foarte elocvent, Fidelitate (Fidelity), Deși personajele lui Żuławski sunt la început puțin sexiști, până la urmă parcurg un drum al dezvoltării de personalitate, ceea ce, probabil că s-a întâmplat și cu regizorul. Personajul principal din Possession până la urmă învață să trăiască fără soția lui și se îndrăgostește de o altă femeie, dar faptul că acest lucru nu se întâmplă de pe o zi pe alta este foarte bine ilustrată de ideea că noua iubire este sosia nevestei. „Singurul lucru pe care îl au femeile în comun este menstruația” – îi spune noua amantă personajului principal, care susține că femeile sunt toate la fel. Acest film probabil că exploatează frica ancestrală a bărbatului față de femeie, ca un predecesor spiritual al său, filmul Exorcistul (în care o adolescentă începe să se comporte urât și să șocheze comunitatea).
Folosirea sosiei, a doppelgängerului, evocă expresionismul german, pa când lina horror-ului SF este un fel de metaforă a geloziei, a dezamăgirii în dragoste și a despărțirii, asemenea peliculei lui Cronenberg, The Brood. Dacă acel film a fost răspunsul lui Cronenberg la pelicula Kramer contra Kramer, atunci Possession este cel mai puternic film despre despărțire, varianta monstruoasă, de horror al filmului Annie Hall. Creatura canibală din acest film reprezintă modul în care îl vede fiecare bărbat îndrăgostit pe noul iubit al femeii îndrăgite. Iar horror-ul atunci funcționează cel mai bine dacă este metaforic și personal, pentru că atunci este cel mai simplu să te identifici cu el.
Possession este și o melodramă melancolică: începe ca o piesă de studio cu puține personaje, cu multe confruntări tensionate să răscolitoare între soț și soție, apoi soț și amant, pe deasupra soții sunt legați unul de celălalt și prin copil. Toate acestea apoi se transformă într-un horror enigmatic, foarte violent, plin de suspans, în care Żuławski nu prea își pierde vremea să lase spectatorul să suspecteze ce urmează, în loc de asta îl arată în mod explicit pe creatura monstruoasă care își schimbă mereu forma, care este de altfel opera lui Carlo Rambaldi (care și-a făcut un nume cu filmele de groază ale lui Bava, Fulci și Argento, dar și Întâlnire de gradul trei, și E.T. Extraterestrul).
Żuławski și-a perfectat și dezvoltat stilul sugestiv și kinetic de la Diabel încoace: folosește close-up-uri de efect și urmăriri lungi, camera lui se mișcă în permanență printre actori. Aceștia la rândul lor dau tot ce au mai bun: Sam Neill, în rolul soțului încornorat poate niciodată nu a fost atât de bun, interpretarea lui este de o forță zguduitoare, iar Adjani, care interpretează rolul soției debusolate și sosia angelică a acesteia, se zice că a fost bulversată după filmări. Desigur, nici acest film nu este fără de cusur, Żuławski niciodată nu a reușit să-și depășească condiția de regizor de filme artistice și să iasă din ghettoul festivalurilor: prima jumătate a peliculei Possession este o dramă bine scrisă, cea de-a doua repriză este în schimb gândită prea departe, pre ezoterică și filozofică în mod confuz.
Cariera lui, după un început tumultuos, a devenit din ce în ce mai liniștită: Femeia publică este o adaptare după Dostoievski, în care a distribuit-o pe Valérie Kaprisky (mai mult dezbrăcată), iar în pelicula O iubire nebună (Mad Love), o adaptare după Idiotul de același autor, a distribuit-o pe Marceau, la fel cum a făcut și în peliculele Mes nuits sont plus belles que vos jours și Fidelitate. A făcut adaptări după Pușkin (Boris Godounov) și filmul Samanka a fost supranumită de critici ca „Ultimul tango la Varșovia”. Viața i-a făcut un final frumos operei lui Żuławski: în 2015, după o pauză de cincisprezece ani, la Festivalul de Film de la Locarno a primit premiul pentru cel mai bun regizor pentru filmul Cosmos realizat în coproducție francezo-portugheză. La sfârșitul carierei sale s-a întors acasă: filmul, la care s-a făcut referire în termeni de thriller metafizic, a fost realizat după romanul omonim al scriitorului polonez Witold Gombrowicz.
