Radu Gabrea este un „caz” unic în cinematografia noastră: este singurul regizor român care a făcut film de lungmetraj, ficţiune şi documentar, în Occident, după autoexilul în Germania din 1975 (ceea ce nu au reuşit, din păcate, nici Lucian Pintilie – cu excepţia Salonului nr. 6, mediumetraj realizat pentru televiziunea yugoslavă în 1979 –, nici Mircea Săucan, nici Mircea Veroiu). De asemenea, este singurul regizor român care, după ’89, prin filmele din ultimii ani (Cocoşul decapitat, Călătoria lui Gruber, Mănuşi roşii) s-a redefinit estetic. Cel mai recent film al său, Trei zile până la Crăciun (Ultimele zile din viaţa Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu), a fost prezentat la ediţia 2012 a TIFF-ului, urmând să intre pe marile ecrane, probabil, în toamna acestui an.
Născut în 20 iunie 1937 în Bucureşti, Radu Gabrea aparţine biologic primei generaţii de regizori români şcoliţi postbelic: Manole Marcus, Iulian Mihu, Andrei Blaier – şi încă, nu foarte mulţi, alţii. A urmat şi a absolvit mai întâi cursurile Institutului de Construcţii Bucureşti (1960). Ca student participă la mişcările revendicative ale studenţilor din Bucureşti în 1956. Este arestat în acelaşi an, achitat şi eliberat în 1957. Urmează apoi cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti, secţia regie film, pe care îl absolvă în 1968. Debutează în lungmetrajul de ficţiune în 1969 cu Prea mic pentru un război atât de mare, film în care naraţiunea de tip clasic se îmbină cu experimentul – acesta din urmă înţeles ca încercare de sincronizare cu tendinţele inovatoare ale cinematografiei europene a vremii: „Respectând proporţiile, acest film a însemnat pentru istoria filmului românesc cam ce a însemnat, cu şapte-opt ani în urmă, Copilăria lui Ivan de Andrei Tarkovski pentru istoria filmului rusesc. Realizat după un scenariu de D. R. Popescu, filmul aduce în prim-plan povestea unui copil – interpretat de Mihai Filip – confruntat cu realităţile dure, adeseori tragice, ale războiului. În ultimă instanţă, filmul este un poem, străbătut de un fior tragic, al unei copilării sacrificate din pricina războiului, istorisit în imagini de aleasă expresivitate (datorate operatorului Dinu Tănase), cu concursul unor actori de prim rang: Mircea Albulescu, Ernest Maftei, Gheorghe Cozorici, Ştefan Radof, Dan Nuţu, Ileana Popovici, Ovidiu Schumacher, Liviu Rozorea.”[1] Deşi a suportat „rigorile” cenzurii, Prea mic pentru un război atât de mare a avut un parcurs internaţional nu de ignorat: Premiul juriului pentru tineret la Festivalul de la Locarno, prezentat la Festivalurile de la Avignon şi Mannheim, selectat la Cannes în „Quinzaine des realisateurs”.
În 1970 realizează primul serial de televiziune românesc: Urmărirea. A… urmat, în 1973, Dincolo de nisipuri[2], ecranizare a splendidului roman Îngerul a strigat al lui Fănuş Neagu, cu elemente din nuvela ce dă titlul filmului, selectat şi acesta în „Quinzaine des realisateurs”. Pentru a putea trece de cenzură, coloanei sonore a filmului i s-a ataşat un comentariu din off, pentru ca nu cumva întâmplările de pe ecran să fie greşit interpretate ideologic.[3] În ciuda acestui fapt, Dincolo de nisipuri este unul dintre filmele reprezentative ale cinematografiei române, riguros în construcţie – deşi fragmentat pe episoade, fiecare „moment” conţinând un nucleu de sine stătător –, impresionant ca dramaturgie, impecabil jucat. După interzicerea filmului, din ordinul personal al lui Nicolae Ceauşescu, Radu Gabrea alege calea exilului şi se stabileşte în Germania, unde lucrează câţiva ani ca inginer, fără a renunţa la gândul de a face film, participând constant la concursuri de scenarii. În 1981 are loc premiera primului său film realizat înafara României: Nu te teme, Jacob! /Furchte dich nicht, Jacob!, adaptare liberă a nuvelei O făclie de Paşte de I. L. Caragiale – un film grav şi emoţionant, profund –, după unele aprecieri cel mai bun film văzut la Berlin în 1981, alături de Mefisto al lui István Szabó. În 1984 realizează Un bărbat ca Eva /Ein Mann wie EVA, lungmetraj de ficţiune inspirat de viaţa regizorului german Rainer Werner Fassbinder. Regizează, de asemenea, documentare şi filme de televiziune. Tot în anii exilului susţine un doctorat la Universitatea Catolică din Louvain (Belgia), „transformat” apoi într-o carte: Werner Herzog şi mistica renană (apărută în 2004 şi în limba română, în traducerea lui Călin Stănculescu, la Editura Capitel din Bucureşti).
Radu Gabrea revine pe marile ecrane din România în 1994, cu Rosenemil – O tragică iubire, film din 1993, coproducţie România / Franţa / Germania, ecranizare a unui roman de Georg Hermann. Rosenemil prezintă povestea aventurilor picareşi (şi picante) ale lui Emil Liehman (Werner Stocker), un tânăr scăpătat, angrenat în viaţa lumii interlope a Berlinului de la sfârşitul secolului 19. Radu Gabrea izbuteşte, deopotrivă, un film de atmosferă, în descendenţă viscontiană, un film al rafinamentului şi al eleganţei imagistice, plastice (o contribuţie deosebită în acest sens o are Dinu Tănase, semnatarul imaginii, operator şi la primele filme ale lui Radu Gabrea), dar şi un film al sentimentelor „simple” – iubirea, în primul rând –, şi al unei „întâmplări istovitoare” – moartea. Pentru Emil, vânzător ambulant de cărţi şi spărgător de ocazie, Lissy (Dana Vavrova), prostituata „virtuoasă”, şi Bertha (Dominique Sanda), demimondena cam fanată care a făcut saltul din stradă direct în lumea bună, sunt două experienţe erotice tragice: o iubire damnată (prin moartea lui Lissy) şi dragostea ca un sentiment ce se poate închiria/cumpăra (relaţia cu Bertha).
Rosenemil este filmul unui sentiment, tratat cu discreţie şi eleganţă, un film de degustat prin care Radu Gabrea revine firesc în cinematografia română. De ce este importantă, totuşi, o melodramă ca Rosenemil? Pentru că, sau – mai bine spus – şi pentru că exprimă, poate, cel mai bine profesiunea de credinţă a regizorului Radu Gabrea (evident, fără a-i epuiza sau limita valenţele): „Consider că nu există film înafara emoţiei. Calitatea principală a unui film este emoţia şi căldura. Prin emoţie înţeleg nu neapărat emoţia negativă, tristeţea; orice participare emotivă înseamnă şi bucurie. Participarea intensă a spectatorului şi prelucrarea emoţiei – asta este, după părerea mea, succesul filmului. Nu-mi plac, nu consider că sunt interesante filmele cu o distanţare calmă, rece. De altfel, am şi o mare plăcere, o mare dragoste pentru melodramă, în sensul pozitiv al cuvântului – pentru operă dacă vreţi.”[4] Este Rosenemil un film românesc? În măsura în care acceptăm că Radu Gabrea este un regizor român, da! Oare dacă Lucian Pintilie şi Liviu Ciulei ar fi reuşit să transpună cinematografic, în anii ’70, proiectele lor după Demonii, respectiv Visul unei nopţi de vară, nu ar fi fost acestea filme româneşti?… Sau dacă Lucian Pintilie ar ecraniza, în sfârşit, Colonia penitenciară, scenariul său după Kafka, (nu) ar fi acesta un film românesc?…
După o „experienţă” mai puţin reuşită, am numit Noro (1992)[5], Radu Gabrea revine cu un titlu de referinţă în cinematografia română a deceniului: Cocoşul decapitat (România / Austria / Germania / Ungaria, 2008; sc.: Radu Gabrea şi Bert Koß, după romanul omonim al lui Eginald Schlattner; r.: Radu Gabrea, Marijan Vajda; cu: David Zimmerschied, Alicja Bachleda-Curus, Axel Moustache, Ioana Teodora Iacob, Dorel Vişan, Victoria Cociaş, Radu Gabrea[6]), prezentat în premieră absolută la TIFF 2007, dar intrând pe ecrane în primăvara lui 2008. Nu cunosc romanul lui Eginald Schlattner, însă în cazul de faţă poate că e mai bine aşa. Prin Cocoşul decapitat[7], cinematografia română, după boom-ul din deceniul trecut – mă refer la filmele lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cătălin Mitulescu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean sau Cristian Nemescu –, intră în normalitate. Vreau să fiu bine înţeles: toţi regizorii amintiţi au făcut filme extraordinare sau cel puţin provocatoare, dar destinate în primul rând festivalurilor şi cinefililor, unui public specializat. Radu Gabrea realizează un film atât pentru publicul larg, dincolo de condiţie socială sau instrucţie, cât şi pentru spectatorii cinefili (cu condiţia ca aceştia din urmă să nu fie snobi!), pe o temă cât se poate de gravă: formarea şi/sau deformarea unor adolescenţi, a unor caractere, în vremuri istorice tulburi. Mai precis, anii ce preced şi primii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial, în Făgăraş, într-o comunitate multietnică – dacă nu idilică, cel puţin tolerantă – destrămată tragic într-un timp foarte scurt. Filmul impune în primul rând prin personajele puternice, veridice şi prin povestea bine construită, clasică în formă, manieră în care îşi desfăşoară şi Radu Gabrea demersul regizoral.
Următorul film, Călătoria lui Gruber (România / Ungaria, 2009; sc.: Alexandru Baciu, Răzvan Rădulescu; cu: Florin Piersic Jr., Claudiu Bleonţ, Udo Schenk, Răzvan Vasilescu, Marcel Iureş, Alexandru Bindea) are tot o „bază” literară: câteva fraze din romanul Kaputt al lui Curzio Malaparte. În 1941, în drum spre frontul din Rusia în calitate de corespondent de presă, scriitorul italian Curzio Malaparte se opreşte pentru câteva zile în Iaşi. La recomandarea unui medic bucureştean, îl caută pe doctorul Gruber pentru a-i trata o alergie. Numai că doctorul este plecat într-o „scurtă călătorie”. Nenorocul lui Malaparte este că a nimerit în oraşul moldav chiar în zilele pogromului… Filmul se vrea nu atât o reconstituire, cât o încercare de înţelegere a mecanismelor cruzimii şi crimei, fără a scuza călăii, dar şi fără a prezenta victimele – empatia realizatorilor pentru aceştia din urmă fiind subînţeleasă. Fapt este că în acele zile din vara anului 1941, la Iaşi au murit peste 10.000 de evrei, graţie excesului de zel al autorităţilor române şi nicidecum vreunei constrângeri imposibil de surmontat din partea aliaţilor nemţi. Absurdul ororii este cu atât mai mare, cu cât în cazul de faţă este pusă în balanţă cu o altă faptă, reprobabilă, e drept, dar nici pe departe echivalentă pogromului. Tot în acele zile, armata română a devastat castelul familiei Roznoveanu, distrugând bunuri de valoare şi o colecţie de peste 12.000 de sticle de vin. În acest din urmă caz, la plângerea proprietarului, prieten cu Antonescu, şeful statului român reacţionează prompt şi vinovaţii sunt pedepsiţi, parte dintre ofiţerii implicaţi în vandalizarea castelului fiind degradaţi; în ceea ce priveşte pogromul ieşean, se consideră că armata şi chestura nu şi-au făcut decât datoria.
Pornind de la un subiect tragic, Radu Gabrea ezită între dramă şi tragi-comedie – momentele dramatice fiind indiscutabil mai reuşite. Filmul obligă spectatorul să mediteze, dacă nu la deşărtăciunea istoriei, cel puţin la propria condiţie, la ce înseamnă responsabilitatea, vinovăţia, dacă şi cum ar reacţiona în situaţii limită, fapt ce demonstrează că filmul şi-a atins măcar unul dintre obiective: sensibilizarea opiniei publice. Proiectul Călătoriei lui Gruber este mai ambiţios decât rezultatul. Putea să fie filmul procesului de conştiinţă al unui popor, al unei naţiuni; este filmul unui cutremurător „caz particular”. Cutremurător – cazul; merituos pentru că ridică problema adevărului şi a culpabilităţii colective – filmul. În ciuda neîmplinirilor, acest film ar trebui proiectat gratuit în şcolile şi instituţiile publice din România. Nu ştiu dacă acesta a fost mesajul pe care au vrut să-l transmită realizatorii, dar eu unul am înţeles din Călătoria lui Gruber că trebuie să ne asumăm crimele înaintaşilor, fără a ne identifica cu ele, din demnitate şi pocăinţă, dar şi pentru că – nu-i aşa?! – astfel avem o „şansă” de a ne alătura naţiunilor importante ale lumii, a celor care fac „istoria mare”.
Am insistat asupra acestor două titluri (şi nu am uitat bogata activitate de documentarist a regizorului, dar aceasta este subiectul unei alte discuţii), dat fiind faptul că sunt importante atât pentru filmografia lui Radu Gabrea, cât şi – mai ales – pentru cinematografia română. Şi Radu Gabrea nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în filmul românesc.
[1] Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2010), Bucureşti, Ed. Contemporanul, 2011, p. 267.
[2]„[…] filmul românesc cel mai impresionant al anilor ’70.” (Mira şi Antonin Liehm, în Eastern European Cinema, apud Tudor Caranfil, Dicţionar de filme româneşti, Bucureşti, Ed. Litera Internaţional, 2002, p. 62)
[3]„Un lucru semnificativ azi, care explică marginalizarea subtilă a filmului, e redarea instaurării ordinii revoluţionare de către răufăcătorii brutali care, zice un personaj, «mânjesc începutul erei noi».” (Tudor Caranfil, op. citate, p. 62)
[4]Ioan-Pavel Azap, Traveling, interviuri cu regizori români de film, vol. I, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 76.
[5]„[…] povestea unu copil handicapat motoriu […] scrisă de Răsvan Popescu, despre relaţiile tânărului cu părinţii […], preocupaţi de viitorul copilului, dar având concepţii diferite privind integrarea în societate a acestuia.” (Călin Căliman, op. citate, p. 644)
[6]În 2011 a avut premiera Mănuşi roşii, ecranizarea celui de-al doilea roman al lui Eginald Schlattner, Mănuşile roşii, continuare la Cocoşul decapitat.
[7] „[…] prin acest film, regizorul Radu Gabrea şi-a regăsit, cel puţin parţial, «tonusul» care l-a condus spre marile sale performanţe cinematografice.” (Călin Căliman, op. citate, p. 64
