Fiind al doilea cel mai vechi studiou de la Hollywood, Universal este de-o vârstă cu industria filmului american, prin istoria sa de 99 de ani se poate urmări şi evoluţia imaginii în mişcare. Deşi fondatorul, Carl Laemmle a început cu paşi mici: Universal a fost unul dintre „cei mici”, şi deoarece nu a putut concura cu superproducţiile „celor mari”, s-a apropiat de un genre de nişă, filmul de groază. Pe urmele celor mai emblematice filme ale sale Dracula şi Frankenstein a început ciclul operelor sale.
Epoca de glorie a independenţilor
Studioul Universal (iniţial Universal Film Manufacturing Company) a fost fondat de Carl Laemmle în 1912. Laemmle s-a născut în Germania în 1867 şi a emigrat în Satele Unite când avea 17 ani, pentru a-şi încerca norocul. Numele lui nu apare în enciclopediile istoriei filmului prima dată ca fondatorul studioului Universal, ci ca un activist înflăcărat al distribuitorilor de film independenţi, care au pus capăt monopoliului pe piaţă al lui Edison – deşi mai târziu şi ei au fondat un trust. Laemmle, care l-a început şi-a câştigat existenţa cu diferite activităţi comerciale, căuta loc în Chicago pentru un magazin de haine în 1906 când atenţia i-a fost atrasă de mulţimea de oameni ce intrau şi ieşeau dintr-un „nickelodeon” (cinematograf de cinci cenţi, foarte ieftin). După puţin timp aici a deschis cinematograful The White Front Theatre cu 204 locuri, iar cu asociatul lui, Robert Cochrane au deschis în curând şi un al doilea cinematograf. Apoi a fondat Laemmle Film Service, care până în 1909 a devenit cel mai mare distribuitor american.
Puterea lui Edison şi a trustului său, MPPC (Motion Picture Patents Company), ce deţinea atât producţia, distribuirea cât şi prezentarea filmelor, s-a clătinat pentru prima dată atunci când Laemmle, în urma unei neînţelegeri de afacere a refuzat să plătească pentru drepturi, a fondat Yankee Film Company, ce se ocupa cu producerea filmelor, apoi din acesta s-a format Independent Moving Picture Company (din care s-a dezvoltat apoi Universal), iar între timp trustul Edison a pierdut războiul judecătoresc. Laemmle a jucat un rol decisiv şi în crearea sistemului de staruri caracteristic hollywoodului: în 1909 a ademenit-o de la Biograph pe Florence „Fata Biograph” Lawrence a făcut-o imaginea IMP şi a promovat-o cu diferite ştiri ce se dovedeau neadevărate (a apărut în ziar că ar fi murit).
„It’s alive!”
În 1912 la New York, IMP a fuzionat cu mai multe companii independente mici sub egida Universal. La început compania s-a ocupat cu distribuirea filmelor IMP, a filmelor producătorilor independenţi şi străini. Deşi pe lângă Laemmle şi Cochrane, şi şefii celorlalte companii care au fuzionat cu Universal au primit posturi importante (printre care Charles Baumann de la New York Motion Picture Company şi Pat Powers, producător de renume) în urma unor lupte pentru putere din interior Laemmle a devenit unicul conducător al companiei din 1913 până în 1936 şi până atunci a realizat integrarea verticală: a dirijat în acelaşi timp şi producţia, şi distribuirea şi prezentarea. Universal şi ceilalţi „Mici” se deosebeau de cei „Mari” prin faptul că nu aveau cinematografe de elită, „premier”: filmele lor erau prezentate în cinematografele din suburbii şi şi provincie.
Primul succes important al Universal şi în acelaşi timp şi primul său film artistic a fost Traffic in Soulsdin 1913. Filmul, care la vremea aceea trecea drept unul lung (88 de minute) şi extrem de costisitor (57 000 dolari), avea ca temă prostituţia, dar de fapt pe lângă caracterul său de documentar fals şi de senzaţie a fost primul film de exploitation şi a adus un profit frumuşel (450 000 dolari). În ciuda succesului răsunător al peliculei Traffic in Souls Universal a produs în continuare, cu excepţia celor câteva filme de prestigiu, buletine de ştiri (The Universal Animated Weekly), filme „programmer” cu buget
redus şi filme western, melodrame, comedii şi seriale sub marca 101 Bisons (iar după marea criză economică a produs filme de tip „B” de 60 – 70 minute). Laemmle a fost un şef destul de conservativ, filmele lungi, de o seară, li se păreau un moft trecător, de-a dreptul a atacat acest format, şi a produs mult mai mult timp filme de tip vechi, decât concurenţii săi. Chiar şi Walt Disney a lucrat pentru Universal: înainte să-şi fondeze propriul studiou ce repurta succese după succese, Laemmle a distribuit filmuleţele Oswald, the Lucky Rabbit ce pot fi considerate predecesorul lui Mickey Mouse
Cea mai importantă investiţie a lui Laemmle, Universal City a fost construit în 1915 în California de Sud, astfel compania cu sediul la New York s-a mutat definitiv pe coaste de vest. Complexul funcţiona ca o fabrică de filme, cu asta stabilind un exemplu de urmat pentru conducătorii celorlalte studiouri. Mai mult, Laemmle a deschis Universal City pentru turişti, fapt ce a atras mulţimile până au apărut filmările izolate fonic, odată cu apariţia filmelor color. În această construcţie imensă şi-au găsit locul decoruri de interior şi de exterior imense, laboratoare de developare, camere de editare, apoi Unviersal City a devenit un oraş propriu-zis, cu oficiul poştal propriu, cu poliţie şi pompieri. Laemmle s-a putut simţi la înălţime odată cu apariţia Universal City: era proprietarul celei mai prolifice firme de producere de filme, a fost cel mai mare „Mic”, avea studiouri şi la New York, se putea mândri cu relaţii profitabile în Europa şi mai apoi în Orientul Îndepărtat.
Universal s-a bucurat de succese neîntrerupte până în 1915, deorece producea ca pe bandă rulantă filme nu prea exigente dar produse foarte ieftin, şi avea un sistem de distribuire – prezentare agresiv; dar mai târziu, când cinematograful în sine nu mai reprezenta o noutate a început să rămână în urma celorlalte studiouri. Laemmle era un rău-platnic, pe deasupra din cauza unor experienţe neplăcute cu câteva staruri de pe Broadway era de-a dreptul împotriva acestui sistem de staruri, astfel talentele sale au fost cu uşurinţă ademenite de către alte studiouri, cum a fost de exemplu Florence Lawrence, Mary Pickford, John Ford, Rudolph Valentino, Rex Ingram, Lon Chaney şi Mae Surray. Un lucru interesant este că Universal a lucrat cu mai multe regizoare dacât celelalte studiouri pe vremea aceea, dar în 1919 Laemmle şi-a pierdut şi preferata (şi bine-plătita) regizoare, Lois Webber. Studioul său în continuare nu avea cinematografe mari, a trebuit să se mulţumească cu cinematografele mai mici şi mai puţin pretenţioase, cărora le-au furnizat pelicule cu profit până în 1925.
Deoarece filmele cu buget redus erau din ce în ce mai învechite, Laemmle s-a văzut nevoit să schimbe ceva, adică pe baza dictonului „mărimea contează” a trebuit să producă filme mai de calitate. A fost un mogul al filmelor conservativ şi în acelaşi timp hazardeur (porecla lui era Lucky): una dintre afacerile sale reuşite a fost angajarea tânărului Irving „Copil-Minune” Thalberg (care asemeni lui Harry Cohn, fondatorul studioului Columbia, a lucrat ca secretar pentru el). Thalberg, care a devenit rapid producător de elită, a fost cel care a pornit studioul pe drumul de la filmele de duzină la cele de calitate, proiectele sale cele mai de succes au fost The Hunchback of Notre Dame, 1923, şi Merry – Go – Round , 1923. Lon Chaney, în rolul principal din prima peliculă, „omul cu o mie de feţe” a debutat în 1919 în pelicula The Miracle Manşi a devenit cel mai important star al studioului Universal (în 1957 pelicula Man of a Thousand Faces, film cu James Cagney în rolul principal şi produs de Universal, avea ca temă viaţa lui), dar ca mulţi alţii,cu timpul a plecat şi el la un studiou mai mare.
La pelicula Merry-Go-Round a început să lucreze Eric Von Stroheim, care asemeni lui Thalberg a fost descoperit de Laemmle. Stroheim, care a lucrat înainte ca actor, a debutat în 1919 cu pelicula Blind Husbands. Practic a accepta să facă această treabă pe gratis, a interpretat şi rolul antagonistului, iar pelicula a fost un succes răsunător, iar următorul film, făcut cu ajutorul lui Thalberg ca producător, Foolish Wives, 1922, a primit un buget enorm de mare, dar a reuşit să treacă peste limită. Universal a încercat să salveze rămăşiţele, şi a făcut reclamă la film, ca fiind prima cu un buget de un milion de dolari, dar filmul a fost un eşec. Stroheim nu s-a înţeles niciodată cu Thalberg, iar acesta l-a concediat în mijlocul filmărilor pentru Merry-Go-Round, dar nici „Copilul – Minune” nu a fost destul de conservativ pentru Laemmle, astfel în curând amândoi lucrau la MGM.
După succesul filmelor The Hunchback of Notre Dame şi Merry-Go-Round Laemmle şi-a permis să se extindă: s-a străduit să transforme profilul studioului într-unul mai exigent, în 1922 a restructurat compania sub numele Universal Pictures Inc. şi a achiziţionat un lanţ de cinematografe pe care l-a numit Universal Chain Theaters. Dar aceste investiţii majore au venit prea târziu, din cauza concurenţei cinematografele private ale Univesal au devenit neinteresante, iar în 1927 au fost deja atât de puţin profitabile, încât a început să le vândă şi până în 1933 nu mai avea niciuna. Filmele Universal în sine erau de succes, dar fără cinematografe premier Laemmle nu a făcut prea mult profit din ele, şi nici filmele de prestigiu nu au adus atâta profit să compenseze cheltuielile de producţie ale tuturor filmelor.
Deoarece în SUA Universal era irecuperabil rămas în urma celor „Mari”, Laemmle a încercat să se extindă în Europa. Avea în posesie multe cinematografe în Germania, filmele sale erau prezentate şi aici, a făcut şi filme în coproducţie, ba mai mult, în 1926 a încercat să fuzioneze cu UFA- producătorul numărul unu de filme în Germania, fără succes. În momentul apariţiei filmelor cu sonor, Laemmle iar s-a gândit la piaţa europeană, astfel, şi-a filmat numeroase filme în mai multe limbi, astfel a fost posibilă un film geamăn în limba spaniolă a peliculei Dracula. Universal a fost fruntaş şi în ceea ce priveşte contractarea regizorilor europeni: Murnau a aterizat la Fox, ce-i drept, dar Laemmle a fost cel care a primit cei mai mulţi regizori-pionieri din Europa, care au emigrat în SUA din cauza venirii la putere a naziştilor. Fejos Pal (Paul Fejos) de origine maghiară a regizat trei pelicule ce au importanţă majoră în istoria filmului datorită inovărilor sale (The Last Moment, 1927; Lonesome, 1928; şi Broadway, 1929), iar expresioniştii germani au pregătit terenul pentru ciclul de filme de groază produs de Unviersal.
Vocea cinematografului
Datorită situaţiei financiare precare a studioului, Laemmle nu a putut să ia parte aşa cum trebuia nici din adaptarea la filmele sonore, dar el oricum le considera tot un moft trecător, aşa cum a făcut şi cu filmele artistice lungi. „A depus jurământ de tăcere”, a preferat să vândă un cinematograf decât să-l doteze cu echipament necesar proiectării filmelor sonore. Laemmle (asemeni altor concurenţi) doar de dragul de a economisi nişte bani, în loc să plătească licenţă, a vrut să-şi dezvolte propriul sistem de sonorizare, pe nume Uniphone, dar până la urmă a ales şi el sistemul standard. A început lucrările de renovare cu întărzieri semnificative, primul să cinematograf potrivit pentru filme sonore a fost gata în 1929, dar în contrast cu alte studiouri, şi-a scos multe filme sonore în variantă mută, pentru a putea fi proiectate şi în cinematografele cu echipament învechit.
În 1929 Laemmle şi-a numit fiul, Carl Laemmle Jr. Ca director executiv, conform bârfelor, drept cadou când a împlinit 21 de ani. Laemmle bătrânul era renumit pentru faptul că se gândea şi la rudele lui („Uncle Laemmle has a very big faemmle” – suna zicala imposibil de tradus al acelor vremuri.), printre care se găseşte măcar unul talentat: William Wyler, cel care mai târziu a regizat Ben Hur, a fost nepotul lui Laemmle. Contrar atitudinii tatălui său, tânărul Laemmle, căruia lumea îi spunea doar „Junior”, a încercar să ţină pasul cu vremurile, sub conducerea lui studioul a scăzut în continuare numărul filmelor produse, şi s-a concentrat pe producţii mai puţine, dar cu atât mai grandioase. Dacă e să dăm crezare zvonurilor, tânărul Laemmle nu se sfia să citească, şi acestui fapt se datorează prima capodoperă adevărată a studioului care a fost în acelaşi timp şi prima peliculă mainstream de succes a acestuia; este vorba de filmul All Quiet on the Western Front, 1930 bazat pe romanul omonim al lui Erich Maria Remarque. Epopeea eternă ce avea atitudine anti-război a câştigat două premii Oscar, aducând ceva prestigiu studioului Universal. Însă strategia lui Junior nu a fost profitabilă pe termen lung, astfel încât studioul a rămas unul dintre cei „Mici”. Tânărul Laemmle cheltuia prea mult cu filmele sale de prestigiu: firma nu era profitabilă, şi dacă nu ar fi fost succesul fulgerător al peliculelor Dracula şi Frankestein, ar fi dat faliment rapid.
Valsul monştrilor
Ciclul filmelor horror reprezentate de filmele Dracula şi Frankenstein avea o adevărată tradiţie la Universal. Paul Leni, regizorul unuia dintre cele mai importante filme expresioniste germane, Das Wachsfigurenkabinett (1924), a ajuns şi el la Universal şi a adaptat cu succes piesa The Cat and The Canary(1927) de pe Broadway, iar mai târziu a flirtat din nou cu genul horror în cazul filmului The Man Who Laughs (1928) în al cărui rol principal a fost distribuit Conrad Veidt, actorul emblematic al expresionismului german. Rupert Julian (regizorul filmului The Phantom of the Opera, din 1925 cu Lon Chaney în rolul principal) care era tot expresionist, dar de origine neozeelandeză, în 1930 a făcut un remake sonor după The Cat and The Canary cu titlul The Cat Creeps, care în opoziţie cu predecesorul său a fost un eşec total în cinematografe.1
Următorul horror marca Universal, Dracula (1931) a fost tot un fel de remake2 (după Nosferatu al lui Murnau), în schimb acesta fost un blockbuster. Lon Chaney a devenit un star horror din cauza filmelor sale la Universal şi la MGM şi cei doi Laemmle pe el l-au dorit pentru rolul principal în următoarea adaptare după Broadway, Dracula. Dar Chaney a murit între timp, dar regizorul său, Tod Browning a acceptat filmul, iar cameramanul a fost excepţionalul Karl Freund, fostul coleg al lui Murnau. Restul este deja istorie: numele lui Lugosi Bela a devenit una cu rolul său. În acelaşi ani o adaptare al unui al roman gotic, Frankenstein (1930), cu Boris Karloff în rolul principal a spart casele de bilete – acest film, în contrast cu Dracula a rezistat şi timpului. Deoarece studioul continua să se confrunte cu probleme financiare din cauza cheltuielilor foarte mari cu filmele de prestigiu, iar încercările de a pătrunde în clubul celor „Mari” au eşuat, au rămas în continuare la acest gen de filme, astfel încât în anii 1930 şi 1940 numele Universal a devenit una cu ciclul de filme horror început cu Dracula şi Frankenstein.
Datorită succesului răsunător conducerea studioului Universal a încercat să profite la maxim de succesul filmelor Dracula şi Frankenstein. Browning a revenit la MGM, dar James Whale, regizorul filmului Frankenstein a continuat să regizeze alte capodopere pentru Unviersal, în care a reuşit să combine umorul cu horrorul pentru prima dată. În filmul The Old Dark House (1932) rolul principal i-a revenit din nou lui Karloff; în filmul Invisible Man(1933), bazat pe romanul lui H.G. Wells, actorul principal a fost Claude Rains; iar pelicula Bride of Frankenstein, 1935, tot cu Karloff în rolul principal a fost numit cel mai bun episod secund. Karloff a intrepretat rolul principal şi în filmul Mumia(1932) regizat de Karl Freund şi acest film i-a fost de folos studioului Universal şi spre sfârşitul secolului al XX-lea când Stephen Sommers regizat cele două episoade de continuareşi un remake din care s-a făcut şi un spinoff. Pe lângă nenumăratele episoade de continuare ale peliculelor Dracula şi Frankenstein, studioul Universal l-a pus pe Karloff şi pe Lugosi de cinci ori în acelaşi film, în stil cross-over; dintre aceste filme doar una singură, The Black Cat , (1934)care are legătură cu nuvela lui Poe doar datorită titlului, dar care este îndrăzneaţă într-un fel ce depăşeşte vremurile în care a fost făcut, se poate numi capodoperă. Pe deasupra a fost regizat de un alt imigrant european, Edgar G. Ulmer.
În anul 1935 ciclul horror al studioului Universal părea că este deja la capătul puterilor, dar spre surprinderea tuturor a prins forţe noi în 1938, când Universal a difuzat din nou Dracula şi Frankenstein în stil „double feature”. Ultimul episod al seriei a fost The Wolf Man(1941)3, în care fiul lui Lon Chaney, Lon Chaney Jr. a jucat rolul principal. Cele mai multe studiouri au încercat să imite această serie a Universal, dar filme horror de calitate nu a putut face în mod constant doar studioul RKO. Monştri Universal au devenit icoane ale culturii de masă şi studioul a urmărit cu atenţie soarta lor: cele mai multe figuri monstruoase apar în comediile Abott şi Costello, Dracula a avut un remake uitat pe nedrept în 1979, iar regizorul remake-ului Mumia, Stephen Sommers a făcut un pastiche în 2004 cu toate icoanele monstruose ale studioului (Van Helsing).
1 În acea vreme a fost posibil să faci remake chiar după filme proaspăt produse, deoarece odată dispărut de pe ecranele cinematografelor, erau şanse mari ca publicul să nu-l mai vadă niciodată. Universal a refăcut foarte multe filme din anii 1930 până în zilele noastre.
2 Dar de fapt este prima, „adevărata” adaptare a romanului lui Bram Stoker (ba mai mult, a piesei de pe Broadway făcută din acest roman).
3 Universal a refăcut acest film recent în regia lui Joe Johnston.
