În anii `50–`60 genul clasic al musicalului american îşi pierduse din popularitate şi în consecinţă se realizau din ce în ce mai puţine opere cinematografice de acest fel, iar cele care ajungeau totuşi în cinematografe, abordau subiecte mai serioase decât creaţiile precedente şi profitau de un buget substanţial. Unul dintre cele mai semnificative filme ale acestei tendinţe, premiat cu cinci premii Oscar, inclusiv cu cel acordat pentru cel mai bun film, este Sunetul muzicii, care poate fi numit pe bună dreptate cel mai ambiţios proiect al acestui gen, dar totodată şi cântecul de lebădă al acestuia.
Ca şi restul musical-urilor de succes ale epocii, Sunetul muzicii se bazează pe o piesă omonimă prezentată pe Broadway în 1959, pusă în scenă din povestea lui Howard Lindsay şi Russel Crouse, însă transpunerea muzicală realizată de Richard Rodgers şi Oscar Hammerstein poate fi retrasată şi spre alte baze. Maria Von Trapp – eroina filmului – şi-a scris memoriile în 1949 cu titlul The Story of the Trapp Family Singers urmat de două adaptări filmice vest-germane (Die Trapp Familie, 1956). Pe lângă roman, aceste două ecranizări au fost inspiraţia piesei de pe Broadway, convertită în operă cinematografică de către producătorul studioului Fox, Richard D. Zanuck alături de scriitorul Ernest Lehman şi regizorul Robert Wise.
Sunetul muzicii nu poate fi considerat fidel istoriei (subiectul este discutat pe larg în documentarul The Sound of Music: From Fact to Phenomenon) dar ideile sale principale urmăresc povestea autobiografică a Mariei Von Trapp. Suntem în Austria, eroina (Julie Andrews) este o tânără călugăriţă care nu-şi poate înfrâna dorinţa irezistibilă de a cânta (inserţiile musicale sunt astfel legitimate) iar din cauza purtării sale dezinhibate, clerul o trimite la fostul căpitan Von Trapp (Christopher Plummer), văduv şi foarte rigid, ca şi guvernantă pentru cei şapte copii-problemă ai acestuia (care „nu se joacă ci mărşăluiesc”). Cei mici încearcă să o îndepărteze la început, apelând la diferite şotii copilăreşti însă eroina reuşeşte în timp să unească familia ca şi soţie şi mamă-surogat – însă vine şi momentul când Von Trapp, care a adoptat o poziţie de rezistenţă pasivă până acum, trebuie să se salveze de pericolul nazist.
În mod asemănător cu filmele genului realizate după epoca de aur a anilor `50, Sunetul muzicii adoptă un ton mai sumbru decât de obicei (iubitul celei mai mari dintre fete se alătură forţelor întunecate) şi nici curtarea domnişoarelor nu mai apare ca subiect principal, în timp ce actul al treilea al filmului poate fi categorisit chiar drept thriller cu scene de urmărire. Conform poveştii, regizorul Robert Wise ar fi refuzat scenariul, considerând naraţiunea prea siropoasă, însă după ce William Wyler a renunţat, acesta a acceptat totuşi regia. Avea deja experienţa necesară, acumulată la filmarea unui alt musical care a câştigat la rândul său premiul Oscar, West Side Story, şi un portofoliu care număra mari opere în genurile clasice hollywoodiene, de la sci-fi (The Day The Earth Stood Still – Ziua În Care Pământul S-a Oprit) la horror-ul gotic (The Haunting – Bântuirea).
Deşi unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai genului, Rick Altman, afirmă că Sunetul muzicii nu este decât o adaptare fără fantezie a piesei de pe Broadway, în opinia mea, greşeli găsim doar în actul al treilea al filmului, întins până la refuz. Dacă spectatorul nu ştie că filmul are 174 de minute, după scena nunţii, ce pare apogeul creaţiei, poate avea adesea senzaţia că vede ultima imagine, după care degeaba aşteaptă genericul, pentru că filmul pur şi simplu nu vrea să se termine (iar între timp este evident că cea mai drăguţă familie a istoriei filmului nu va deveni victima naziştilor). Făcând abstracţie de aceste detalii, Sunetul muzicii îndeplineşte toate criteriile stabilite de genul musicalului; chiar şi finalul prelungit poate fi considerat ca în concordanţă cu cerinţele unui happy-end multiplu. Muzica şi cântecul nu au fost niciodată un segment mai dionisiac al musicalului (după părerea mea, cântecul My Favorite Things este cel mai memorabil) şi conform spuselor lui Geoff Andrew în acest film „muzica şi dragostea de viaţă sunt inseparabile”.
Sunetul muzicii a câştigat 5 premii Oscar, pe lângă premiul pentru cel mai bun film cucerind şi trofeul pentru cea mai bună regie, cel mai bun montaj, cel mai bun sunet şi cântec, depăşindu-l astfel pe Doctor Jivago, nominalizat şi considerat un concurent cu mari şanse de câştig. Deşi criticii nu l-au aclamat, filmul a devenit un succes enorm din punct de vedere financiar, iar raportat la inflaţie, este cel de-al treilea pe lista producţiilor profitabile din SUA. A rezistat şi trecerii timpului: este exemplul ideal pentru producţia de mega-filme de familie hollywoodiene. Poate fi numit şi film de cult, la care se face referire şi în cel dintâi episod al serialului Family Guy (tatăl pierde la un concurs de talente din cauza familiei Von Trapp). Criticii săi l-au etichetat drept o superproducţie optimizată pentru succes financiar, plasată pe piaţă prin marketing, însă astăzi acesta este ultimul aspect de care ne amintim când vorbim despre Sunetul muzicii, pentru că vine dintr-o epocă în care chiar şi blockbusterele îşi aveau inima la locul potrivit.
