Călăreţii lui Manas

Scurtă istorie a filmului kirghiz 1.

Pe lângă kazahii din stepă, turkmenii deşertului, tadjicii şi uzbecii cu oraşele lor străvechi, cultura kirghizilor nomazi se aseamănă cu cea a popoarelor amintite cam pe atât pe cât diferă. Micile alianţe ale diferitelor triburi au fost organizate ca stat socialist centralizat în timpul Uniunii Sovietice. În cadrul acestui „salt istoric” a trebuit să se creeze literatura, gramatica, artele plastice, teatrul, muzica sub formă instituţionalizată, şi, desigur, arta cinematografică.



În perioada sa de înflorire (anii ‘60–‘70), filmul kirghiz manifesta un marcant caracter naţional, având tematici, vedete, genuri, mituri naţionale care şi-au găsit exprimarea în filme, putem vorbi de o cinematografie autohtonă, chiar şi în condiţiile deselor întrepătrunderi cu industria cinematografică a statelor învecinate sau chiar cu a majorităţii ruse. Ideologia pe hârtie a socialismului şi comunismului nu accepta noţiunea de naţiune, totuşi ideea leninistă a frăţiei proletare a încercat să reglementeze convieţuirea grupurilor etnice. Ca rezultat al acesteia, Uniunea Sovietică nu a devenit un creuzet de topire a diferitelor etnii, ci, pe lângă pierderea independenţei lor politice, li s-a asigurat autonomia teritorială, culturală şi educaţională sub controlul strict al Partidului.

Prima proiecţie de film din regiunea Asiei Centrale a avut loc relativ devreme, în 1897, în Taşkent. Din păcate, cinematograful a pătruns numai cu încetul până în capătul îndepărtat al stepei, cu o întârziere de vreo 40 de ani (în anii ‘30 funcţiona doar un singur cinematograf în întreaga Kirghizie). Perioada timpurie a cinematografiei kirghize a constat în mare parte din documentare realizate de regizori ruşi. La sfârşitul anilor ‘30, Vladimir Şneiderov a realizat câteva itinerarii cinematografice în zonă, cu titlul Piciorul morţii (Podnojiie smertî, 1928) şi Altitudinea 4500 metri (Na visotie 4500 m, 1930). După care a urmat o perioadă mai lungă de linişte.

Compania Vostokkino a reunit studiourile din zonă cu începere din 1928, devenind studioul de filme documentare şi actualităţi din Taşkent, care a înfiinţat o filială în capitala Kirghizistanului, Frunze (astăzi Bişkek). Această a doua perioadă a fost caracterizată de producţia sistematică a filmelor documentare, uvertura însemnând Pe pământuri înalte (Na visokoi zemlie, 1941). Din cauza evenimentelor celui de-al doilea război mondial, pe lângă fabricile şi instituţiile strămutate în Asia Centrală, aici au fost adăpostite şi diversele studiouri de filme din vestul URSS. Brusc, şi-a făcut apariţia tehnica, de care au profitat mai toate republicile din zonă, cu excepţia kirghizilor: în timp ce în oraşul Alma Ata aflat în relativă apropiere, au muncit creatori ca Eisenstein, cei doi Vasiliev şi Pudovkin, în studioul din Frunze au călcat numai puţini. După război, echipamentul tehnic a fost rapid readus în locaţiile iniţiale, iar peste studiourile din Est s-a aşezat praful. În afară de câteva documentare, nu s-a mai produs nimic aici.

Gheaţa s-a spart în 1955. În timpul turnării în 1952 a filmului Sudul Kirghiziei, operatorul Vasili Pronin a fost atât de impresionat de peisajul exotic, încât a comandat un scenariu cu subiect kirghiz de la scenarista Rosa Budanţev, din care, în 1955, a făcut filmul Saltanat. Filmul prezintă povestea unei tinere dintr-o familie de păstori care îşi descoperă noi perspective de viaţă intrând în colhoz. Filmul cu uşoară tentă propagandistică a fost urmat de povestea filmată a lui Eldar Sengealia şi Alexei Saharov, Legenda inimii de gheaţă (Legenda o ledianom sârţe, 1957). Povestea despre o iubire interzisă a fost frumos filmată, bogată în trucuri vizuale şi melodii, iar actualitatea socialistă a fost introdusă prin rolul tatălui rigid şi neînţelegător, care personifica pe directorul unei întreprinderi miniere.

Fundamentul culturii nomade a kirghizilor, a identităţii etnice, este epopeea Manas, transmisă din tată în fiu de cântăreţii populari numiţi manascici. Această poveste mitologică îi are ca personaje pe Manas şi pe fiii săi. Manascicul este o persoană iniţiată, căruia spiritele îi dictează strofele poemului. Epopeea era cântată cu ocazia sărbătorilor mari, pe parcursul a câteva zile. Textul epopeii se înregistrează în scris cu începere din sec. 19, cea mai completă variantă conţinând 18 000 strofe. Unul din cei mai populari dintre manascici, care a devenit apoi unul din cei mai mari poeţi kirghizi, a fost Toktogul Satilganov. În 1960 s-a turnat un film biografic cu titlul Toktogul, în regia lui V. Niemoliaiev. Filmul a fost mult criticat pentru că s-a apelat la actori ruşi care în mod vădit nu s-au putut pune în pielea personajelor interpretate. În plus, scenariul a simplificat exagerat viaţa poetului, mai nimic nu a trecut din spiritualitatea poeziei sale. Aşa că filmul nici nu le-a plăcut kirghizilor. După ce, în 1958, Studioul de Filme Documentare şi Actualităţi din Frunze a fost ridicat la rang de studio pentru filme artistice, s-au creat condiţiile de naştere a unei noi cinematografii naţionale. Dar mai trebuia să treacă ceva timp, căci în studiourile din Asia Centrală nu prea existau specialişti autohtoni.

Congresul al 20-lea al PCUS a adus destindere în atmosfera politică din URSS, urmată de o anumită liberalizare sub Hruşciov. Acestă perioadă a fost şi una de emancipare pentru naţionalităţile din Uniunea Sovietică. S-au produs o serie întreagă de filme cu caracter naţional, din Ucraina trecând prin Caucaz până în Asia Centrală. Însă subiectele erau adesea cenzurate, ceea ce a redus libertatea de mişcare a regizorilor din rândurile naţionalităţilor. Scriitorii cunoscuţi şi recunoscuţi din republicile din centrul Asiei, care adeseori au fost şi secretarii uniunii cineaştilor din ţara lor, au găsit soluţia, oferind spre adaptare propriile opere. Astfel au evitat imixtiunea cenzurii. Acesta a fost cazul lui Oljas Suleimenov în Kazahstan şi al lui Cinghiz Aitmatov în Kirgizistan, scriitor recunoscut şi în Occident.

Aitmatov, pe lângă faptul că prin nuvelele sale a câştigat renume mondial, a fondat ziare, a elaborat gramatica limbii poporului său, a ajuns în 1963 în postul de secretar al Uniuni Cineaştilor din Kirghizistan. Una dintre operele sale au fost deja prelucrate (Alexei Saharov: Pereval / Strâmtoarea, 1961)1, dar scriitorul a considerat totuşi că este mai bine să-şi încredinţeze operele unor talente tinere. Dintre proaspeţii absolvenţii ai Institutului Unional de Cinematografie din Moscova, a reuşit să-i convingă pe ucraineanca Larisa Şepitko şi pe rusul Andrei Mihalkov-Koncealovski, să-şi realizeze proiectul de diplomă în studiourile Kirghizfilm (denumit aşa din 1961). În mod curios, aceste două pelicule pot fi numite începuturile noului val kirghiz, cu toate că regizorii provin din cultura slavă. Acest dublu caracter dublu comun pentru cinematografia mai tuturor republicilor sovietice. Regizoarea a adaptat nuvela lui Aitmatov, Pământul ochiului dromaderului, cu titlul Arşiţa (Znoi, 1963). Acţiunea filmului se petrece undeva în stepă, în timpul marii campanii de desţelenire. În centrul acţiunii stă conflictul dintre durul şi rigidul ex-stahanovist Abakir şi tânărul Kemei (Bolotbek Samsiev). Şepitko demonstrează adâncime psihologică, pe lângă peisaje fascinante şi utilizarea camerei de mână.

Neorealismul italian şi alte curente realiste au servit mult timp ca inspiraţie pentru regizorii din rândul naţionalităţilor. Aceasta a caracterizat producţia cinematografică a republicilor din Caucaz în aceeaşi măsură ca şi filmele produse de realizatori uzbeci sau kirghizi. Opera rusului Koncealovski a servit ca etalon. El a patronat filmele uzbekului Sukrat Abbasov, Nu eşti orfan (Tîi ne sirota, 1963) şi Taşkent, oraşul pâinii (Taşkent – gorod hlebnîi, 1968), ca şi filmele kirghize de mai târziu. Debutul său regizoral, Primul învăţător (Pervîi ucitel, 1965)2 a fost adaptare după nuvela lui Aitmatov. Cu un realism sec prezintă aceleaşi conflicte sociale ca şi colega sa de promoţie, însă punând accentul mai mult pe ideologie. În centrul acţiunii care se desfăşoară la începutul anilor ‘20 într-un aul (sat) kirghiz, se află tânărul soldat Ghiuisen, care împotriva regulilor societăţii tribale, înfiinţează o şcoală şi încercă să-i înveţe pe copii. Ideea filmului este revoluţia individului, însemnătatea acesteia, dar şi un erou cu valoarea sub semnul întrebării. Filmul lui Koncealovski este în acelaşi timp o satiră iscusită despre omul pierdut.

Asistenţii, tehnicienii, actorii care lucrau sub comanda regizorilor ruşi, au obţinut după o oarecare practică admiterea la Institutului Unional de Cinematografie din Moscova. Mai mulţi şi-au realizat proiectul de diplomă în 1966. Trei filme mai importante au fost realizate în această perioadă, însemnând şi debutul a trei cineaşti: Bolotbek Samsiev, Tolomus Okeiev şi Melis Ubukeiev. Cel din urmă a reuşit deja mai înainte, în 1964, să-şi toarne primul film cu titlul Munţii albi (Belîie gorî), în care a reuşit să unească stilul realist din Primul învăţător cu analiza psihologică din Arşiţa. Filmul său s-a bazat în principal pe mimica precis elaborată a personajelor şi pe peisajele frumos prinse în cadru.

[Partea a 2-a]


1Alexei Saharov: Strâmtoarea, 1961

2Andrei Koncealovski: Primul învăţător, 1966