C. C Baxter, Categoria Cazurilor Simple

Billy Wilder: The Apartment / Apartamentul, 1960

Billy Wilder în filmul cu titlul Apartamentul, aliază aspectele comediei romantice şi melodramatice cu umorul fin, dialogurile, personajele, critica socială satirică şi un scenariu bine construit. Rezultatul său a constat în 5 premii Oscar; a primit premiul pentru cel mai bun film(ca producător), pentru cel mai bun regizor (Apartamentul) şi pentru cel mai bun scenariu (Bulevardul amurgului, Apartamentul).



Aparamentul nu este o comedie veritabilă şi nu poate fi caracterizat nici ca film romantic. Filmul, după Wilder, nu a aparţinut nici uneia din aceste categorii. Mai precis, cu ajutorul umorului şi a dragostei, transformă o concepţie globală construită pe constatări critice şi pesimiste într-o peliculă acceptabilă şi profitabilă. În deschidere, regizorul prezintă, puţin cinic, naraţiunea lui C. C. Baxter despre locuitorii New York-ului, locul de muncă al acestora, afacerile enorme în domeniul asigurărilor, imaginea masei muncitorilor, apoi apariţia în întuneric a omuleţului cu pelerină de ploaie şi ascuns în dosul scărilor (pentru ca după o aventură prelungită în apartamentul dat în chirie, şefii săi să poată pleca), respectiv o societate singuratică, lipsită de sentimente, ahtiată după succes şi bani.

Filmul este incapabil să răzbată printre multitudinea reclamelor şi emisiunile TV culinare (cu toate că ar fi fost vorba de Grand Hotel cu Greta Garbo despre dragoste şi goana după bani) şi nici locuinţa întunecoasă şi uzată nu poate să asigure căldura unui cămin adevărat. Baxter este izgonit din patul său în noaptea rece şi umedă din Central Park de către noul său superior însoţit de noua sa amantă („arată de parcă ar fi Marilyn Monroe!”). Toate acestea îi asigură avansarea, tot mai sus şi mai sus, pe o scară care probabil s-ar prelungi la infinit şi pe care în locul unei munci cinstite şi onorabile se poate avansa după alte reguli de joc. În schimb Baxter este acea figură care, în ciuda faptului că este enervat de împrejurări, nu este deranjat de modalitatea avansării, rabdă totul şi îşi asumă toate sarcinile doar pentru a-şi acoperi superiorii. Până în momentul în care rămâne îndrăgostit de Miss Kubelik, fata liftierului, care tocmai este curtată de principalul ei mentor, Mr. Sheldrake.

Toate imaginile filmului sunt străbătute de atmosfera marelui oraş, cu toate că străzile oraşului (cu excepţia imaginilor luate de la început din aer) apar sporadic. Locaţiile sale sunt decoruri (rezultatul muncii comune ale lui Traner Sandor şi Edward G. Boile, care merită şi ele Oscarul); clădirea de birouri, apartamentul închiriat, restaurantul sau cârciuma înfăţişează imaginea marelui oraş. Un film înrudit este Copilul lui Rosemary a lui Polanski, care de asemenea surprinde sentimentele existenţei urbane cu ajutorul interioarelor, folosindu-le puţin într-un alt scop, dar totuşi într-un mod foarte asemănător. Este un adevărat film de larg ecran, raportul de aspect de 2.35:1 se asociază cu adâncimea focalizării, imaginile au adeseori o aparentă plinătate, uneori mobilierul camerei devine egalul figurilor active, de parcă unele obiecte s-ar arăta în mod direct camerei de filmat (uşa de intrare a apartamentului, dulăpiorul cu medicamente). Locul de muncă enorm, în formă de hală, ale cărui perspective se pierd în adâncime (această privelişte a fost obţinută prin micşorarea treptată a oamenilor şi a mobilierului), prin imensitatea şi inumanitatea sa, este o transpunere a locului de muncă a lui K. din filmul Procesul de Orson Welles. Geamurile uriaşe ale birourilor, ce aduc cu nişte colivii de sticlă, pereţii care permit trecerea oricărui zgomot la vecini, anihilează orice sferă intimă. Wilder realizează un decor rece şi şters între care aşează o poveste dulce-amară ascunsă după genuri şi divertismente hollywoodiene.

Cele mai multe filme ale sale se caracterizează astfel: fie că era vorba de o comedie romantică (Sabrina), film noir (Asigurare de moarte) sau de război (Stalag 17), niciodată n-a încercat să ascundă cititorului convingerea lui despre lumea care-l înconjoară. În aceste filme este înclinat ori spre divertisment ori spre zugrăvirea propriei concepţii despre lume (un exemplu pentru acest ultim aspect este filmul său foarte cinic şi pesimist intitulat The big carneval. Cu excepţia Apartamentului. În această creaţia a încercat să echilibreze din aceste elemente: liniile anoste şi pline de deziluzie de la începutul filmului sunt compensate de comicăriile lui Baxter, cu dialoguri încărcate de umor, iar mai târziu când povestea ajunge de o tristeţe sfâşietoare (Baxter realizează că iubita sa îl înşală cu şeful său în propriul apartament, apoi tentativa de sinucidere a domnişoarei Kubelik) încearcă să atenueze efectul dramatic cu ajutorul unor caractere pline de umor (fata racolată în bar, vecinii).

Această dualitate este marcată de muzica melancolică puţin jucăuşă a lui Adolph Deutsch. Aici nu există replici pompoase ca în Unora le place jazzul. Umorul transpare mai ales din mimica, gesturile, interpretarea lui Jack Lemmon, cum ţine cadenţa calculatorului dând ritmic din cap, sau cum îşi potriveşte pe cap noua pălărie (modelul Tânărului Şef) în faţa surprinsei domnişoarei Kubelik. Wildner ironizează plin de spirit caractere, situaţii, de multe ori tragerea de timp sau amplificarea unor amănunte scot cel mai bine în evidenţă situaţiile ridicole (de exemplu întocmirea programului unei săptămâni prin telefon). Nici dragostea lor nu se împlineşte în măsura în care ne-am aştepta de la un film hollywoodian. Iubirea lor este un factor important, deoarece aceasta îi scoate din starea de pierzanie, îi scoate pe Baxter şi pe domnişoara Kubelik din situaţia fără ieşire (şi paralel cu aceasta îi transformă în şomeri), dar finalul se înclină spre sentimentalism şi se opreşte la timp ca încheierea să cadă dincoace de graniţa kitchului reprezentat de „happy end”(sărutul final lipseşte şi declaraţia de dragoste nu este împărtăşită). Pentru spectatori, dragostea lor înfiripată cu greu, se sfârşeşte înainte de îndeplinire.

Cu toate că Billy Wilder de multe ori şi-a accentuat profesionalismul, orientarea narativă, natura de maestru – chiar şi în filmele mai puţin reuşite se poate identifica autorul – este conştient de mijloacele prin care poate să îmbogăţească cea mai simplă poveste. Exemplul cel mai elocvent pentru această metodă este filmul Apartamentul. La a 33-a ediţie a galei Premiilor Oscar în categoria cel mai bun regizor l-a avut ca oponent principal pe Alfred Hitchcock, cel mai mare perdant al galei Oscarurilor (de cinci ori nominalizat ca regizor, dintre creaţiile sale doar Rebecca a primit premiu pentru cel mai bun film). Evaluarea muncii celor doi regizori este dificilă, ambele creaţii fiind capodopere în felul lor. În orice caz, influenţa filmului Psycho asupra istoriei filmului pare mai pregnantă.