În 1984, în sălile de cinema, fanii ecranului larg încă aveau ce să vadă. În afara adaptării după Orwell, în acest an ajung în cinematografe filmele: Dune al lui David Lynch, Terminatorul lui Cameron şi A fost odată în America a lui Leone. Acestea nici măcar nu au fost nominalizate pentru Oscar. Din 11 nominalizări, filmul lui Miloš Forman, Amadeus a obţinut 8 statuete. Această capodoperă poate fi degustată şi separat prin intermediul simţurilor noastre, dar şi combinând toate aceste modalităţi de percepere.
Parcă vezi râsul ascuţit a lui Mozart (Tom Hulce) cum străbate sălile. Aria reginei nopţii îţi dă fiori în sala de operă, sunetele stridente izvorâte din gâtlejul unei femei provoacă pe spatele oamenilor fiori reci. Se pot auzii stafiile, se poate mirosi zgârcenia, iar perucile se pot proba în mod imaginativ. Imaginea, sunetul, dramaturgia şi elementele accesorii componente sunt mixate fără pic de trucaj, totul impresionează în mod fermecător.
Structura filmului este clasică: bătrânul Antonio Salieri (F. Murray Abraham) povesteşte într-un ospiciu unui preot întâlnirea şi relaţia sa cu Mozart. Amintirea serveşte mai mult ca grilă, decât cadru în acţiunea linear construită, periodic întreruptă de imaginile naratoare ale bătrânului Salieri. Operele lui Mozart prezentate pe scenă sunt încadrate în această istorie în ordine cronologică, melodiile în schimb împânzesc întregul film. Pornind de la această premisă oricine ar putea realiza un film biografic mediocru.
Chipul lui Mozat este evocat de către autorul dramei şi scenariului, Peter Schaffer, nu din perspectiva mamei, copiilor, amicului sau nevestei, ci din punctul de vedere al rivalului său. Această abordare poartă, din capul locului, în sine tensiunea ce predomină întregul film, autorii evitând astfel naşterea unei biografii plină de patos – ca şi majoritatea filmelor care tratează viaţa marilor personaje istorice. Cele două personaje principale, Mozart şi Salieri sunt caractere atât de nuanţate încât apar în totalitate în forma lor umană (această suprapunere în filmele istorice mai rar reuşeşte). În cadrul filmelor în general, motivul invidiei amestecată cu admiraţie trage limba balanţei în favoarea invidiei / răului, umbrând astfel admiraţia involuntară (şi din această cauză deznădăjduită). Forman în schimb se pricepe genial la creionarea personajelor: figura lui Salieri este autentică, întruchipează tragicul invidiei, astfel devine nemărginit de deplorabil, dar totodată şi comic.
Atitudinea compătimitoare a spectatorului este declanşată nu de punctul de vedere subiectiv al părţii ofensate, ci de raportarea adversarului, a lui Mozart – aceasta intensifică tragicomicul şi ridiculizează naratorul. Prin această recunoaştere, filmul devine în mod subtil o creaţie autoreflexivă. Ca şi anturajul său, personajul lui Salieri este o adevărată banalitate, şi numai Mozart – ca reprezentantul genial al nonconformismului, individualismului şi talentului înnăscut – îl poate dezechilibra şi clătina în mediocritatea sa. Lejeritatea, viaţa de boem şi talentul lui Mozart devin atractive doar atunci când spectatorul se plasează în afara povestirii. Astfel poate savura din plin atracţia filmului, un pic uşuratic şi vede multitudinea de nuanţe a caracterelor.
Delicateţea istoriei, a acţiunii şi a caracterelor este doar o mică felie din întregul film. Operele emoţionante ale lui Mozart nu sunt plasate la nimereală sau împrăştiate de-a lungul firului povestirii, ci sunt întreţesute perfect cu suita imaginilor. Sunetul nu se disociază de imagine, rezultând adeseori un efect de ansamblu înfiorător – fără ca acesta să pară un scop în sine (fără ca armonia să se poate percepe ca şi goană după efecte). Jocul actorilor bine aleşi, „defectele” lui Mozart, mediocritatea lui Salieri sub regia lui Forman sunt perfect prelucrate, ca şi decorul, costumaţia şi machiajul. Lucruri aparent neînsemnate au o forţă de nedescris, peruca personajelor trădează caracterul lor în egală măsură ca şi faptele. Foloseşte lumină naturală până la sfârşit, astfel nu se simte efectul artificial atât de caracteristic filmelor costumate.
Activitatea producătorului independent Saul Zaentz (Zbor deasupra unui cuib de cuci, The Unbearable Lightness of Being, Pacientul englez, Fantomele lui Goya), precum şi colaborarea sa plină de tact cu Forman reprezintă un adaos extern adus filmului. Academia a şi premiat producătorul, scenaristul, regizorul, actorul principal (F. Murray Abraham) muzica, scenografii, realizatorii costumaţiei, machiajului, fiind nominalizaţi pentru acest premiu operatorul, realizatorii montajului şi Tom Hulce. Deşi premiul Oscar nu trebuie privit ca etalon în mod necondiţionat, toate aprecierile de care se bucură realizatorii filmului sunt bine-meritate.
Forman ilustrează contradicţiile epocii şi nemernicia omului megaloman cu un umor, o ironie fină şi un sarcasm debordant: se apleacă în faţa măreţiei chiar dacă reprezentantul ei este neglijent şi nepăsător. La vizionarea unei astfel de opere ca Amadeus, nici măcar nu se pune problema dacă cele văzute sunt fidele epocii şi istoriei, sunt autentice sau nu. Chiar dacă totul ar fi o glumă barosană, se merită şi aşa, fiindcă în cadrul filmului accentele sunt ritmate pe note mult mai valoroase – etern valabile.
