La gala premiilor Oscar din 1982 scriitorul-actor Colin Welland a urcat pe scenă și a ridicat în aer statueta pentru scenariul Carelor de Foc cu exclamația „vin britanicii” care a devenit arhicunoscută, („the british are coming”). Afirmația părtinitoare nu s-a dovedit a fi o predicție pentru că în anii ce au urmat britanicii doar s-au perindat însă dacă au fost prezenți, au cucerit.
În 1981 s-a născut cel mai influent film sportiv, referința cea mai folosită a genului. Cel care și-a însușit Oscarul pentru cel mai bun producător a fost renumitul David Puttnam care mai târziu, între 1986 și 1988 la conducerea Columbia Pictures a încercat atât de tare să susțină operele care nu garantau succese financiare în antiteză cu tendințele generale încât a fost forțat să plece, Columbia fiind preluată de Sony, dar pentru succesele sale britanice a primit titlul de cavaler de la regina Elisabeta. Muzicianul Vangelis Papathanassiou și-a câștigat sigurul Oscar pentru muzica legendară a Carelor de Foc, pentru ritmul grandios care rămâne în urechile audienței și pentru sunetul simplu al sintetizatorului, potrivit și pentru încetiniri, totodată și nostalgic. Regizorul Hugh Hudson, care nu a câștigat nici o statuetă, a reușit să capteze atenția și admirația publicului și a criticilor de această singură dată, spulberându-și propria imagine cu următorul său film, Revoluția, (Revolution, 1985).
Carele de Foc este o producție tipic britanică, însă privind competiția pentru Oscarul anului 1982 cu ochi americani, este imbatabilă în patriotism, lecții creștine și în lupta pentru antisemitism. Pe lângă toate acestea, glorifică caracterul bărbaților care luptă (și se antrenează) pentru atingerea unor scopuri mărețe și își depune votul pentru educația academică anglo-saxonă tradițională care susține atât pregătirea științifică de calitate cât și antrenamentul fizic în egală măsură. Unde se află față de acestea Reds / Roșii, On Golden Pond / Pe lacul auriu, Atlantic City sau Indiana Jones și căutătorii arcei pierdute? Lacul auriu ar mai fi avut șanse să câștige dar jocul actoriesc strălucit al lui Katharine Hepburn și Henry Fonda nu a putut concura cu echipa de tineri îmbrăcați în uniforme albe care aleargă pe malul mării într-o secvență încetinită, a căror glenzne poartă aripi de Vangelis.
Colin Welland și-a bazat scenariul pe un eveniment sportiv adevărat. La olimpiada de la Paris din 1924 proba de 100 de metrii plat a fost câștigată de elevul evreu al facultății Cambridge Harold Abrahams, care s-a pregătit pentru competiție cu ajutorul antrenorului de origine parțial arabă Sam Mussabini. Antenorul chemat în ajutor din lumea profesională a atletismului este privit cu scepticism de către conducerea facultății dar convingerea aristocratică în pregătirea de amator este schimbată de dorința compleșitoare de câștig și integrare a lui Abrahams. Intenția declarată a băiatului evreu este amortizarea sentimentelor antisemite care se răspândeau în societatea engleză după Primul Război Mondial.
Rivalul său în culori britanice care îi este totodată și coechipier e câștigătorul cursei de 400 de metrii plat și deținătorul recordului neegalat timp de 12 ani Eric Liddell, un misionar scoțian care este privit drept unul dintre cei mai dedicați luptători religioși ai lumii creștine moderne. Munca sa de misionar din China este ținută în evidență la același nivel cu cel al Maicii Tereza iar locul morții sale atrage mii de pelerini în fiecare an. La olimpiada din 1924 Liddell, aflând că data cursei de 100 de metrii este fixat pe duminică, a refuzat participarea și a declarat că el nu va alerga în competiție de ziua Domnului. Astfel a fost nevoie de implicarea pretendentului la tron pentru a schimba părerea atletului religios dar încăpățânarea lui Liddell, care a susținut că porunca Domnului este mai presus de gloria patrie,i a stârnit indignare publică și a atras acuzația de lezmajestate din partea presei asupra preotului atlet. Aceste fapte și întâmplări stau la baza filmului, restul fiind dramatizare.
Povestea este transpusă într-o dublă reamintire, caracterul eroilor fiind discutat în parte de către prietenii lor. Flashback-ul incipient este dat de moartea și funeraliile lui Harold Abrahams din 1978 iar al doilea chenar pornește din narațiunea amintirii scrisorilor lui Aubrey Montague către mama sa din hotelul din Essex unde se cazau în cantonamentul pentru olimpiadă. Aceasta intră în actualitatea timpului prezent cu voiajul maritim spre Franța de la jumătatea filmului iar în cele din urmă se merge pe cronologia probelor olimpice uitând pentru o clipă de evenimentele triste din ‘78 care vor reveni să deie o notă nostalgică și dulce-amară clipelor de sărbătoare ferventă. Repetarea cadrelor alergării în grup de pe malul mării încheie narațiunea cinematografică a marșului triumfal de 124 de minute.
Dacă în general filmele sportive construiesc narațiunea pe axa un om-un scop-o victorie , în Carele de foc vorbim despre studiul de caz a două personaje care se întrec și pentru un scop nobil pe lângă dorința personală de a învinge. În modul corect politic aceste ideologii nu sunt antiteze ci se completează una pe cealaltă în lumea răvășită de război care consideră loialitatea și onoarea cele mai importante virtuți. Cei doi eroi fără cusur, onești și foarte devotați propriilor principii sunt demni de admirația contemporanilor și a posterității și nici nu ne putem imagina să se fi realizat ceva mai prejos decât un film instructiv-educativ despre alfa și omega acestor exemple masculine demne de urmat. Desigur și femeia și dragostea își au locul în viața ambilor protagoniști însă nu în sensul clasic stereotipic folosit de filmele sportive, urmărind un scop final sau pentru intrigă. În timp ce ardoarea deșirată a lui Abrahams devine profesionalism datorită iubirii, sfaturilor și persistenței unei actrițe, Liddell se încăpățânează să-i dovedească surorii sale că prin concurarea cu forță fizică găsește cel mai scurt drum către Dumnezeu.
Locul și timpul nu permit prezentarea muncii de producție extrem de precise din mai multe puncte de vedere, fidelitatea față de epocă (a câștigat și Oscarul pentru costume) și actorii străluciți (John Gielgud, Lindsay Anderson, Nigel Davenport, Ian Holm – cel din urmă câștigând premiul cel mare la Cannes pentru interpretarea personajului Sam Mussabini). Aș putea dedica un întreg capitol scenelor de la Edinburgh și Cambridge și felului în care întreschimbarea acestora compară lupta elevului evreu cu cea a clericului scoțian. Aș putea expune gestul lui Liddell de a-și da capul pe spate în ultimii metrii ai cursei și modul în care mișcarea devine simbolul credinței, a persistenței și a forței copleșitoare, respectiv alegerea regizorală de a repeta sosirile din multiple unghiuri, încetinite și cu muzică de fundal grandioasă, sanctificând învingătorul. Acestea sunt momente cruciale pentru că cel mai curând Braveheart va strânge inimile spectatorilor în menghină prin eroi și acțiunile lor mărețe. Iar America inimilor strânse de emoție va așeza câte o statuetă de aur în mâinile celor care știu să cânte la acest instrument delicat.
