Deşi în anii 1960 Alfred Hitchcock a fost şi el regizorul studioului Universal datorită schimbării radicale a publicului american, datorită faptului că şefii studiourilor şi întregul sistem de studiouri au fost depăşiţi de vremuri fenomenul de recesiune a apărut ca o consecinţă normală şi nici Universal nu a fost cruţat. Dar în 1970 când „băieţii grei ai cinematografului” au înviat Hollywood-ul, mulţi dintre pionierii renaşterii – de la Coppola până la Spielberg – au făcut filme pentru Universal.
Începuturile filmului eveniment
În anii 1960 Universal avea succese în primul rând cu producerea filmelor pentru televiziune şi cu filmele regizate de Hitchcock, iar în 1969 criza „Hollywood-ului vechi” şi-a atins apogeul, şi nici Universal nu a scăpat nevătămat. Norocul studioului a început să se întoarcă în momentul în care Wassermann l-a numit pe colegul lui, fostul agent de staruri Ned Tanen, directorul producţiei de filme cu instrucţiunea să încerce să readucă studioul în afacerea filmelor de categoria A. La început Tanen a dat undă verde filmelor cu teme anti-culturale, astfel acordându-le o şansă numeroşilor pionieri ai „renaşterii hollywood-iene” (care de multe ori s-au inspirat din filmele artistice moderne din Europa) care au prefigurat Noul Hollywood. Încurajaţi de succesul fantastic al peliculei Easy Rider, în 1969, studioul a încheiat contract pentru câte un film cu cei doi producători, Peter Fonda şi Dennis Hopper.
Filmul lui Fonda, The Hired Hand (1971) a fost un eşec în ciuda tuturor punctelor sale tari, iar pelicula The Last Movie (1971) al lui Hopper a fost considerată o adevărată catastrofă cinematografică, producătorului nu i s-a dat voie să regizeze timp de vreo 20 de ani. Celelalte filme de acest gen ale lui Tanen – ca de exemplu Two-Lane Blackdrop al lui Monte Hellmann (1971), Minnie and Moskowitz (1971) regizat de John Cassavettes şi primul film american al lui Milos Forman, Taking Off (1971) – nu au adus cine stie ce profituri, deci în general, încercările cu „filmele artistice” au fost considerate un eşec, per ansamblu, de către conducere. Doar Clint Eastwood (care înainte a lucrat la Don Siegel în trei pelicule Universal) a reuşit să se consacreze, dar după ce a regizat Play Misty for Me (1971) şi High Planes Drifter (1973) a plecat la alte studiouri.
Cel mai mare succes Universal al deceniului, spre supriza tuturor, a fost proiectul unui producător de modă veche, Ross Hunter, pelicula Airport (1970) care a fost supraaglomerat cu vedete şi care a devenit prototipul blockbuster-urilor hollywood-iene, prefigurând un nou gen american popular, filmele de catastrofă. Filmul a costat 10 milioane de dolari, dar a adus în total 100 milioane de dolari, calculând şi inflaţia, a devenit astfel filmul nr. 42 pe lista filmelor ce au adus cei mai mulţi bani ai tuturor timpurilor. Încurajaţi de succesul acestui film, studioul a făcut în continuare filme de catastrofă care au fost memorabile datorită efectelor speciale care costau o grămadă de bani – de exemplu, trei sequel-uri ale peliculei Airport, şi pelicula Earthquake, 1974 – iar mai apoi filme îmbunătăţite cu tehnica Sensurround, care a fost prezentată cu ocazia proiecţiei filmului Earthquake din 1974 (Midway, 1976; Rollercoaster, 1977). Airport a adus atâţia bani, încât studioul a reuşit să plătească cel mai mare împrumut de până atunci din istoria cinematografului, 134 milioane dolari. Prin 1972 studioul a început din nou să prospere, printre altele şi datorită unor facilităţi de impozitare, dar grosul succeselor abia acum urma să vină.
Tanen a fost cel care a ajutat la naşterea proiectului lui George Lucas, unul dintre „băieţii grei”, American Graffiti (1973) care a devenit succesul – surpriză al deceniului, din 743.000 de dolari a făcut în scurt timp 55 milioane de dolari, iar până în ziua de azi a totalizat 155 milioane dolari, ocupând astfel poziţia 43 pe lista filmelor cu cele mai multe profituri, luând în calcul şi inflaţia. Producătorul filmului a fost naşul „movie-brats”, Francis Ford Coppola, care mai târziu a lucrat şi pentru Universal, când a regizat Rumble Fish (1983) care a fost un eşec. George Lucas a regizat Star Wars (1977)la câţiva ani după acest proiect care iniţial i-a fost oferit studioului Universal, dar conducerea a refuzat (nici nu mai trebuie spus că această decizie este considerată cea mai proastă decizie a deceniului).
„Jaws este doar un film”
În 1973 studioul a suferit din nou o schimbare de conducere: Milton Rackmill a demisionat în favoarea lui Henry H. Martin şi s-a retras şi Jules Stein, fondatorul MCA, predând ştafeta lui Sidney J. Sheinberg. Acesta fusese până atunci directorul departamentului TV al studioului şi el a fost cel care a descoperit cea mai mare captură Universal al anilor 1970: Steven Spielberg. Cel mai de succes „băiat greu” şi-a început cariera la departamentul TV al Universal, a regizat episoade din Night Gallery, The Name of the Game şi Columbo. Primul său succes remarcabil a fost Duel (1971) care iniţial a fost destinat pentru televiziune dar datorită primirii excelente de către public l-a transformat în film pentru cinematograd cu ajutorul lucrărilor post filmare. Cel de-al doilea film al lui Spielberg, Sugarland Express (1974) în ciuda primirii bune în rândul criticilor, a fost un eşec la cinematograf (probabil titlului ambiguu); dar duo-ul de producători proaspăt ademeniţi de la Fox, David Brown şi Richard Zanuck (care şi ei au primit aceeaşi instrucţiune de a readuce Universal pe piaţa studiourilor ce produc filme pentru cinema) i-au oferit regizarea filmului Jaws (1975).
Proiectul bazat pe romanul lui Peter Benchley a avut parte de o campanie de publicitate nemaipomenită, iar adaptarea la film al lui Spielberg a scris istorie cinematografică. Jaws, film ce este considerat prototipul fimelor high-concept şi premiera filmelor din Hollywood-ul nou, a încasat în primul weekend 7 milioane de dolari, exact bugetul filmului, iar până în ziua de azi a adus 740 milioane de dolari. Recordurile sale de încasări (pe moment este pe locul 7. pe lista celor mai profitabile filme având în vedere inflaţia) au fost doborâte doi ani mai târziu de către Star Wars, dar pelicula lui Spielberg din 1982, filmată tot sub egida Universal, E.T.: The Extraterrsetrial a devenit cel de-al doilea cel mai de succes film al său în decurs de 7 ani. Pe lângă Coppola, Lucas şi Spielberg şi alţi „băieţi grei” au lucrat pentru Universal. Brian de Palma a regizat cele două epopei ale gangsterilor pentru acest studio, Scarface,1983, şi Carlito’s Way, 1993. Din scenariul lui Oliver Stone, care a scris şi scenariul filmului Scarface, cu ajutorul producătorului Dino De Laurentiis, s-a filmat pelicula Conan the Barbarian, 1982, în regia lui John Milius, cel mai puţin cunoscut „băiat greu”; ba mai mult, Universal a făcut şi partea a doua a filmului. Martin Scorsese a regizat controversata peliculă The Last Temptation of Christ, 1988 pentru Univerasal, mai apoi Cape Fear, un remake din 1991 şi mai târziu Casino, 1995, ce s-a dovedit a fi un succes enorm.
Încasările filmelor Jaws şi a producţiei Brown – Zanuck cu doi ani înainte şi care a câştigat şi un premiu Oscar, The Sting (1973) au făcut din Universal cel mai de succes studio al deceniului. Până în 1978 încasările studioului în urma filmelor pentru cinema a ajuns la 318 milioane de dolari, un record intern, dar această sumă era mai puţin de jumătate din profitul din filme al MCA (adică inclusiv producţia pentru televiziune şi turul Universal City ce a fost repornit) şi nici un sfert din profitul total al MCA de 1,1 miliarde de dolari. Deci de ceea ce s-a temut comisia antitrust a devenit realitate, MCA a devenit o adevărată „caracatiţă” în epoca sa de glorie din anii 1970. Tanen a produs mai puţine filme ca niciodată, astfel minimalizând riscurile şi creând cerere pe piaţă a pregătit terenul pentru blockbusterele sale. În ciuda acestor fapte cele două pelicule de succes din partea a doua a deceniului au fost produse cu un buget modest: Smokey and the Bandit, 1977, a făcut din 4 milioane de dolari un profit de 59 milioane iar pelicula Animal House, 1978, a făcut din 2,5 milioane un profit de 70 milioane, iar cel din urmă, cu umorul său libertin a prefigurat seria de comedie pentru adolescenţi de mai târziu, franciza American Pie. Filmele de prestigiu de la sfârşitul anilor 1970 au fost The Deer Hunter, 1978, al lui Michael Cimino, film ce a câştigat 5 premii Oscar, şi Blues Brothers, 1980 al lui John Landis, regizorul filmului Party Animal, care a rămas mult timp loial studioului.
Video şi TV
În anii 1970 filmele pentru cinematograf ale MCA-Universal i-au adus profituri considerabile, dar celelalte încercări de expansiune ale companiei nu au avut acelaşi succes. În 1972 Wassermann a anunţat că va lansa pe piaţă un echipament potrivit pentru proiectarea filmelor pentru cinematograf, aşa-numitele discuri Disco-Vision, ce vor fi produse de Philips. Dar Sony le-a luat-o înainte, ba mai mult, VCR-ul lor permitea şi înregistrarea filmelor. Această investiţie a MCA s-a dovedit a fi o catastrofă financiară, până la urmă au vândut tehnologia firmei japoneze Pioneer Electronics. Mai târziu tehnologia VHS, adică casetele video potrivite pentru copiere au reprezentat o concurenţă la fel de mare pentru dominanţa industriei cinematografice precum a fost televiziunea, iar Universal, împreună cu alte companii mari au dat Sony în judecată, dar în acelaşi timp au investit masiv în piaţa VHS, iar în 1981 au pus pe piaţă 80 de filme pe casetă prin MCA – Videocasette.
La fel cum nici ameninţarea televiziunii nu s-a dovedit reală, nici VHS nu s-a dovedit a fi un pericol real, ba mai mult, a oferit o piaţă extra pentru studiourile de filme şi câteva filme Universal, cum a fost Scarface, care l-a cinematograf a fost un eşec, a devenit film de cult datorită acestui format. În anii 1970 MCA nu a avut încercări doar cu vânzarea de filme în alte formate ci şi cu piaţa post-televiziune, dar la început şi această încercare a fost sortită eşecului. MCA a fondat Premiere Network împreună cu Columbia, Paramount şi Fox, ce ar fi difuzat filmele acestor studiouri, dar în opinia Ministerului Justiţiei acest lucru s-ar fi încadrat în categoria trust şi au interzis iniţiativa. Totuşi, MCA – Universal a reuşit în anul următor să cumpere acţiuni din USA Cable Network cu care au reuşit să-şi menţină competitivitatea în cadrul televiziunii. Canalul deţinut împreună cu Paramount ar fi fost adversarul HBO, în timp ce au înfiinţat şi un canal internaţional (Cinema International Corporation şi mai târziu United International Pictures).
Studioul a continuat să facă seriale cu succes la fel de mare (de ex. Magnum, Miami Vice) şi în anii 1980, dar profiturile din filmele pentru cinema după perioada de prosperitate din anii 1970 au început să oscileze, iar apoi să scadă. În 1980 încasările au întrecut cu 92 milioane de dolari cele din anul precedent, dar în anul următor au scăzut aproape cu aceeaşi sumă, apoi a urmat din nou un an cu succes, datorită lui E.T.: The Extraterrestrial, care a dublat profiturile studioului faţă de anul precedent. În ceea ce priveşte filmele pentru cinema, studioul s-a concentrat în continuare asupra blockbusterelor, cia mai multi bani au fost aduşi de trilogia Back to the Future al lui Robert Zemeckis, un protejat al lui Spielberg; dar bani frumoşi au adus şi peliculele Twins (1988) cu Arnold Schwarzenegger şi Danny DeVito şi Field of Dreams (1989) cu Kevin Costner. Universal a făcut şi filme de prestigiu, care au adus premii Oscar, ca de exemplu Sophie’s Choice (1982) şi Out of Africa (1985).
În opoziţie cu producţia pentru televiziune, afacerea cu filmele pentru cinema era mult prea incontrolabilă şi conducerea MCA – Universal a subestimat riscurile de mult prea multe ori, fapt dovedit de eşecuri catastrofale cum au fost Flash Gordon (1980), Howard the Duck (1986), sau mait târziu Fear and Loathing in Las Vegas (1998). Pe lângă blockbustere şi filme de prestigiu, studioul s-a gândit şi la publicul mai tânăr; specialistul comediilor pentru adolescenţi, John Hughes a regizat filmele Sixteen Candles (1984) şi Breakfast Club (1985) pentru Universal. Deoarece pe lângă megafilme, producţiile mai puţin importante nu au putut primi buget mare şi staruri, după o lungă pauză Universal s-a întors la genul low-budget preferat, filmul de groază. La început au încercat să profite de succesul peliculei The Exorcist (1973), film ce a reformat genul, la fel cum au făcut şi cu Easy Riders, astfel a luat naştere The Sentinel (1977). Conducerea Universal a mai sperat că Tobe Hooper va putea repeta pentru ei succesul peliculei The Texas Chainsaw Massacre (1974), astfel au făcut contract cu el pentru cinci filme. În ceea ce a urmat studioul a făcut contract şi cu alţi regizori de gen renumiţi (Wes Craven, Joe Dante), au făcut continuări ale unor filme de groază clasice (Psycho, Jaws) şi remake-uri (Cat People, 1982; The Thing, 1982).
Profiturile deci erau în scădere, MCA-Universal începea să rămână în urmă pe lângă celelalte studiouri mari ce se adunau în conglomerate. Asemeni acestora şi Universal a cumpărat un lanţ de cinematografe, şi anume Cineplex Odeon Corporation în 1986. Această firma canadiană deţinea unul dintre cele mai importante sau chiar cel mai important lanţ de cinematografe al SUA, deoarece directorul Garth Drabinsky a încercat să înfiinţeze palate ale filmului spectaculaose, de lux, iar cu acest lucra a făcut atâtea datorii încât conducerea MCA-Universal l-a schimbat rapid. Multiplex-urile Cineplex au adus profit încet, dar odată cu achiziţia lor, Unviersal (împreună cu alţi Mari) a revenit la integrarea verticală, adică deţineau controlul asupra producţiei, distribuţiei şi proiecţiei filmelor, parctic anulând hotărârea Paramount. Pe deasupra pentru prima dată deţinea studioul cinematografe premier.
Înapoi în viitor
Deşi şi-a păstrat locul printre cei Mari, situaţia financiară a MCA-Universal nu a fost stabilă. Wassermann era de părere că firma avea nevoie de un sponsor cât mai influent şi mai bogat pentru a putea rămâne competitiv. În 1990 a vândut 80% companiei – gigant Matsushita din Japonia ce producea echipament electronic (poate sub numele de Panasonic e mai familiar) pentru o sumă record de 6,6 miliarde de dolari. Deşi în era Matsushita studioul a avut câteva succese fantastice – de exemplu Jurassic Park (1993) care a deschis calea unei francize, şi Schindler’s List (1993) – cooperarea celor două companii nu a fost chiar fără de conflicte, fapt ce a fost în general explicat prin diferenţele culturale şi de industrie.
În 1995 Matsushita a dat studioul mai departe firmei canadiene Seagram Company (a cărei conducere a încercat deja să cumpere studioul în 1976), dar studioul a avut mai multe schimbări de proprietari, ba mai mult, noile companii-mamă nu aveau nici atât a face cu industria filmului cât a avut Matsushita, care producea aparatură electronică. Edgar Bronfman, preşedintele Seagram, după multe decizii controversate şi criticate de specialişti – aşa cum a fost prezis – a vândut studioul, care în ciuda succeselor răsunătoare (The Mummy, comediile lui Eddie Murphy şi Jim Carrey) a fost deficitară, companiei franceze Vivendi. Patru ani mai târziu şi această companie a renunţat la studio în favoare General Electric, care a unit studioul cu filiala NBC, astfel în 2003 a luat naştere NBC-Universal.
Aşadar Universal a trecut prin nenumărate schimbări de nume, restructurări, şi cu timpul prin dese schimbări de proprietari şi conduceri, de o anvergură mai mare sau mai mică, iar în zilele noastre este doar una dintre braţele unei caracatiţe imense ale industriei de divertisment, dar şi-a păstrat statutul de studio de film autentic, deci datorită caracterului capricios al industriei filmului, şi soarta studioului este nesigură. Totuşi, în ultimul deceniu au avut numeroase succese importante; împreună cu compania lor de filme artistice, Focus Features şi cu alte companii ne-au oferit filme ca Brokeback Mountain, The Pianist, Lost in Translation şi trilogia Bourne.
Au pornit nişte francize care din punct de vedere critic sunt mai puţin apreciate, dar financiar au fost o alegere bună (American Pie, Meet the Parents, Fast and Furious) şi blockbustere (Wanted, Mamma Mia!, Gru – Despicable Me); printre planurile lor de viitor apare un al patrulea film Bourne, un prequel The Thing, un remake Frankestein, o adaptare după H.P. Lovecraft, ultimele două în regia lui Guillermo Del Toro. Amintirea filmelor clasice marca Universal este păstrată de tururi ale studioului şi parcuri de aventuri, şi deşi arta filmului le datorează multe inovaţii celor care au lucrat la Universal, aceştia întotdeauna s-a întors la trecutul bogat al studioului pentru inspiraţie. Planurile celor doi Laemmle, tatăl şi fiul – poate nu aşa cum şi-au dorit ei – dar până la urmă s-au materializat, din rândurile fabricilor ce produceau filme efemere, Universal a reuşit ascensiunea în rândurile studiourilor de top ce produc filme de calitate, şi chiar şi în zilele noastre produce filme la fel de bune ca în vremea lui de apogeu.
