Ah, secsul, tovarăşi!

Momente picante în filmele erei comuniste

Pentru perversul, obsedatul, erotomanul, hedonistul sau chiar pentru discipolul lui Epi-cur filmul românesc din perioada comunistă se prezintă ca un fel de Sodoma şi Gomora cuplată cu Decameronul şi câteva citate din divinul marchiz. Dar nici pur şi simplu pasionatul de istoria filmului românesc (adică tot o specie de pervers!) nu va fi dezamăgit. 



N-ai zice, n-ai crede, însă, uite, e posibil. Mai ales că ideologia oficială a regimului de atunci era una care ar fi satisfăcut (daaaaaa!) până şi puritanii cei mai exigenţi. Până acum, abordarea dimensiunii erotico-sexoase a peliculelor made in Buftea a fost sublimă dar, vorba aceea, a reprezentat şi reprezintă un teren virgin. Pe care intenţionăm să-l desţelenim cu articolul de faţă. Aşa că haideţi să nu pierdem timpul cu introduceri lungi şi plictisitoare, ci să ne aventurăm în luxuriantele meandre ale sexului cinematografic comunist.

Sado-maso

Putem discuta dacă filmul românesc nu a fost, de fapt, o lungă poveste de masochism din partea spectatorului şi una de sadism din partea producătorului. Cel puţin filmele cu activişti s-ar califica pentru o asemenea caracterizare. Dar, dacă e să vorbim de sado-masochism pur, ne gândim la Răpirea fecioarelor (r. Dinu Cocea, 1967) film clasic cu haiduci. Aici, o fecioară din cele multe amintite în titlu, valahă, răpită, dar mândră, e adusă (unde altundeva?) în haremul Paşei de Vidin. Prilej pentru ceva nuditate feminină la baia turcească. Virtuoasa fată refuză să-şi sacrifice virtutea, şi nu se dă, de bună voie, mahomedanului. Nu ca „Arabelele” din chiar anul în care se filma pelicula, şi de mai târziu. Ele populau cu sârg şi hărnicie căminele studenţilor veniţi din deşert. Ce mai, un ciorap de nylon sau un parfum justificau sacrificiile făcute pe altarul bunelor relaţii între popoare.

Dar să revenim la oile… pardon… la fecioarele noastre. Cea de care vorbim refuză oferta de nerefuzat a otomanului. Drept care este biciuită, ca pedeapsă, de către un Colea Răutu rău-rău (bad, bad boy!), într-o scenă care trimite, cu claritate, la ciclul de filme având-o drept eroină pe Angelica Marchiza Îngerilor (interpretată de Michèle Mercier). Care, şi ea, biata, o lua pe coajă din partea orientalilor lascivi şi poftitori de ghiaure blonde.

Margareta Pogonat şi Mihai Pălădescu adâncindu-se în „Meandrele” concretului

Lesbianism

Cu totul accidental ne vine în minte prestaţia Margăi Barbu, ca zbir (al Siguranţei sau Gestapoului) cu apucături unisex în serialul TV Un August în flăcări (scenariu scris de soţul actriţei, scriitorul Eugen Barbu, regia Dan Piţa, 1974). În aceeaşi notă, semnalăm că secvenţa de început din Departe de Tipperary (r. Manole Marcus, 1973) e o scenă de dominaţie lesbiană clasică. Ar fi interesant cum s-au strecurat asemenea aluzii în filmele perioadei, de aceea mai aşteptăm o explicaţie bună în acest sens.

Homosexualitate

„Intră în cort!”îi porunceşte autoritar Mihai Viteazu (Amza Pelea) lui Sigismund Bathory (Ion Besoiu) în Mihai Viteazu (1970, r. Sergiu Nicolaescu). Cam în genul: „Ridică săpunu’!” între doi ocnaşi la duşul comun. Şi Sigismund intră, deghizat în călugăriţă (pardon, călugăr!) şi sfios ca o zambilă. „Vade retro! Mihai, în ochii tăi luceşte o poftă diavolească!”, e constatarea panicată a lui Sigi. Lucrurile se opresc aici, la extratext. Subtextul ne aminteşte că, în 1958, autorităţile porniseră o campanie masivă împotriva homosexualilor din România.

Sute de personalităţi culturale cu asemenea înclinaţii erau luate în vizor, multe ajungeau la puşcărie. Finalitatea pare a fi fost implicarea şi discreditarea unor oponenţi ai lui Gheorghiu Dej, dar cădeau mai mult victime colaterale. În acest context Securitatea a încercat să-i fabrice un dosar de homosexualitate şi lui Amza Pelea (pe atunci actor la Teatrul din Craiova). Manopera nu a reuşit, din fericire – pe atunci homosexualitatea era infracţiune pedepsită cu închisoarea.

Săptămâna nebunilor – make love not war. Sau: bărbatul totdeauna deasupra

Tot gay par a fi şi filmele cu activişti comunişti în ilegalitate – oricum, relaţiile dintre tovarăşii angrenaţi în lupta pentru o lume mai bună depăşesc totdeauna comunul – cam în acelaşi fel ca un sărut languros de-al lui Brejnev pe gura omologilor săi din lagăr.

Acum ştim că în închisoare Nicolae Ceauşescu a fost „fetiţa” lui Gheorghiu Dej şi a altor tovarăşi cu merite în ilegalitate. Dar un asemenea episod nu s-a regăsit în nici una din reconstituirile cinematografice de mai târziu. :->

Poziţia misionarului (dar nu numai)

Primul pe lista de exemple e Meandre (r. Mircea Săucan, 1967). Mihai Pălădescu şi Margareta Pogonat sunt implicaţi într-o scenă fierbinte, foarte artistic filmată. Întregul film abordează scriitura cinematografică cu aplomb şi o dezinvoltură puţin comună industriei noastre de profil. Nu numai pentru această secvenţă filmul a fost boicotat copios de autorităţi, fiind redescoperit, dar nu pe deplin, după 1990.

Urmează o secvenţă toridă între Anghel 7 Cai (Florin Piersic) şi prinţesa fanariotă din Săptămâna nebunilor (r. Dinu Cocea, 1971) – Ana Maria Strujac. Nobila urmaşă a basileilor bizantini nu rezistă tentaţiei care se prezintă sub forma vânjosului cioban mioritic, din cea mai potentă rasă de oameni din lume J). Urmează sex dezlănţuit în mijlocul naturii, mai precis pe munte şi á poil. Şi deasupra codrilor, care, se ştie, sunt fraţi cu românul şi îi ţin, la nevoie, lumânarea.

Despre filmul Cuibul Salamandrelor (r. Mircea Drăgan, 1977) circulă o poveste simpatică, narată de unul din protagonişti, Florin Piersic. Filmul a avut două variante, una pentru piaţa internă românească şi alta pentru export. Până aici, nimic deosebit, acesta era tipicul producţiei pentru orice marfă în economia socialistă. Să spunem doar că varianta pentru export era mai bună calitativ. În cazul peliculei mai sus amintite, s-a prevăzut şi filmat o scenă erotică între (cine altcineva?) Florin Piersic şi personajul jucat de actriţa italiană Paola Senatore – o actriţă cu experienţă în domeniu, în pelicule „clasice” precum Jurnalul secret al închisorii de femei (r. Rino di Silvestro, 1973), Salon Kitty (r. Tinto Brass, 1975) sau Emanuelle în America (r. Joe D’Amato, 1976).

Paola Senatore – know how italian în film românesc

Varianta de export a Cuibului salamandrelor nu trebuia să ajungă la ochii puri şi nepervertiţi ai poporului român muncitor, blând, calm, şi ospitalier. Cum necum, a ajuns, totuşi. Cel puţin la câteva perechi de ochi, holbaţi.

De aici a început unul din miturile urbane ale perioadei comuniste, pe care orice şcolar român de-a V-a, cu hormonii în fierbere, îl afla de la colegii săi ca pe o certitudine absolută: că Florin Piersic ar fi jucat într-un film cu Angela Similea, film conţinând secvenţe toride, purtând titlul de Trestia, urmat de un sequel, Trestia de zahăr. Aici trebuie să amintim că Angela Similea şi Florin Piersic formau, spre sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, un cuplu de aur pe scenă şi pe plaja de la Neptun – ceva în gen Angelina Jolie-Brad Pitt. Erau CUPLUL prin excelenţă în imaginaţia mondenă a societăţii de atunci. Bursa zvonurilor, nesusţinută de nimic concret, dar necombătută de vreo dezminţire oficială (care ar fi dat apă la moară!) amplifica faptele, şi, mai ales, numărul de „X”-uri care trebuia ataşat ipoteticelor producţii secrete. Evident, totul s-a dovedit doar atât, un mit de puberi.

Nuditate (şi frontală, şi dorsală, dar cu măsură, tovarăşi!)

Prima provocare în domeniu o aruncă Mircea Mureşan, în filmul său premiat la Cannes Răscoala (1966). Înspre partea finală camera o suprinde pe Nadina (jucată de Adriana Bogdan) alergând goală pe câmp. Contrastul cromatic între negrul cernoziomului şi nuanţa marmoreeană a trupului feminin degajă o compoziţie de o estetică obsedantă. E opţiunea regizorului de a muta scena violului ţărano-moşieresc, din alcovul conacului pe câmpul proaspăt arat. Şi trebuie să spunem că scena are dramatism, ba chiar reuşeşte să se descotorosească de încărcătura perversă pe care asemenea secvenţe adesea le poartă în ele şi să fie terifiantă, aşa cum şi trebuie.

Gheorghe Vitanidis îl secondează în Răutăciosul adolescent (r. Gheorghe Vitanidis, 1969), cu o secvenţă nudă într-o rafinată notă de moderaţie vizuală având-o drept protagonistă pe Irina Petrescu. Story-ul se încadrează la categoria poveşti existenţialiste cu intelectuali.

Răscoala – Adriana Bogdan undressing for the kill

Nici Geo Saizescu nu se lasă mai prejos, făcând-o să apară pe protagonista jucată de Mariella Petrescu  din spuma râului de munte, în Balul de sâmbătă seară (1967), o comedie agreabilă şi suficient de relaxată ca să rămână vizionabilă până azi. În general, regizorul specializat în comedii a practicat un cinema zgubilitic, vioi şi dezinhibat.

Incest

Constituie supratema filmului Zodia fecioarei (r. Manole Marcus, 1967) un opus suprarealist după scenariul lui Mihnea Constantinescu. Plasat în decorul ofertant al Dobrogei, acţiunea aminteşte, prin stranietatea sa, de Un soir, un train (r. André Delvaux, cu Yves Montand şi Anouk Aimée, 1968). Evident, o fată iubeşte un băiat, fără a şti că, de fapt, se trag din aceeaşi mamă. De aici tragedie antică, în care timpul acţiunii conversează cu vremurile arhaice, într-o rejucare a dramei lui Oedip.

Erotizm

La acest subcapitol putem spune că suntem răsfăţaţi aproape de la începuturile cinematografului comunist. De regulă actriţele sunt, multe din ele, apariţii extrem de atrăgătoare şi memorabile. Că vorbim de fetele în costum de baie din Băieţii noştri (r. Gheorghe Vitanidis, 1959), de personajele feminine din filmele lui Liviu Ciulei, de apariţiile Vasilicăi Tastaman sau ale Marianei Mihuţ din Păcală (r. Geo Saizescu, 1974) sau de chipul serafic al Manuelei Hărăbor în Pădureanca (r. Nicolae Mărgineanu, 1987) avem tot atâtea feţe ale unui erotism sublimat. La această categorie nu e vorba de nuditate sau de acte sexuale. Pur şi simplu, personalitatea protagonistelor şi fotogenia lor îşi spune cuvântul. Evident, pe măsură ce influenţa şi invidia Cabinetului 2 se extindea şi asupra cinematografiei, marele dreptunghi de pânză albă era invadat de creaturi insipide, inodore şi incolore, dar care nu puteau concura cu zdrobitoarea frumuseţe a tovarăşei Lenuţa (în capul ei, evident).

Manuela Hărăbor – o „Pădureancă” serafică

În tot ce am prezentat mai sus, tratarea momentelor erotice s-a realizat, de regulă, la un înalt nivel artistic, ceea ce nu caracteriza cinematografia română în alte compartimente. Cât despre erotismul din filmele româneşti de după 1989, el este unul jalnic şi nu merită nici o consideraţie.

Nu trebuie să luaţi rândurile de mai sus în tragic. Mai râdem, mai şi glumim. La urma urmei, filmele amintite mai sus au reprezentat excepţia, într-o mare de reguli, care mai de care mai plicticoase. Iar dacă nu credeţi în realitatea celor scrise, nu aveţi decât să luaţi peliculele amintite la rând şi să decideţi, fiecare pentru sine, dacă cele înfăţişate corespund sau nu adevărului. La urma urmei, cum spun englezii – truth is in the eye of the beholder.