Printre adaptările specifice după Shakespeare se remarcă varianta din 1948 a lui Laurence Olivier, ecranizarea cea mai provocatoare şi controversată, totodată şi cea mai memorabilă.
Dramele shakespeariene, inegalabil de profunde şi complexe, întotdeauna prezintă o provocare fascinantă, totodată, în acelaşi timp, dificilă pentru regizori, care trebuie să vină cu un concept actual de montare pe scenă a dramelor din perioada renascentistă. Mulţi şi-au încercat norocul cu Hamlet, cu mai mult sau mai puţin succes. Astfel s-au născut adaptări care respectă textul lui Shakespeare ca litera legii, dar şi tălmăciri aparte.
În viziunea apolitică şi pronunţat oedipală a lui Olivier piesa Hamlet s-a dovedit a fi un punct de reper în istoria Oscarului, precum şi în cariera regizorului. El a fost nominalizat la 7 premii Oscar, câştigând titlul la 4 categorii: cel mai bun film, cel mai bun actor într-un rol principal, cea mai bună imagine / decor (alb şi negru) şi cele mai bune costume (alb şi negru). Fiind o producţie britanică, a fost totodată şi primul film din afara Hollywoodului care a câştigat marele premiu al galei. La fel, o premieră absolută a constituit şi câştigarea premiului Oscar pentru o regie în care regizorul interpretează şi rolul principal.
Hamlet nu este nici prima, nici ultima ecranizare după Shakespeare a lui Olivier, care a montat de fapt o trilogie impunătoare: seria a debutat în 1944 cu Henric al V-lea, a continuat cu superbul Hamlet în 1948 şi s-a terminat în 1955 cu Richard al III-lea. Deşi succesul nu a ocolit nici precursorul, şi nici succesorul, nu există nici un dubiu că cea mai reuşită piesă este Hamlet, iar succesul se datorează fără doar şi poate lui Laurence Olivier. Este meritul său că acest film, turnat acum 61 de ani, se poate viziona şi savura şi astăzi, ba chiar mai mult: rămâne o piesă excepţională mulţumită intensităţii şi intransigenţei de care dă dovadă.
Olivier a renunţat fără scrupule la aspectul politic. Prin omiterea narativei Fortinbras, filmul devine exclusiv tragedia personală a lui Hamlet, introducerea regizorului Olivier, mai precis ultima propoziţie a introducerii: „Acesta este tragedia unui om care nu poate lua o decizie” semnalând deja acest lucru. Hamlet nu a putut lua decizia să se răzbune pe Claudius (Basil Sydney), ucigaşul tatălui său. Însă tergiversarea nu rezultă nicicum din timiditate: neputinţa lui Hamlet, în concepţia şi interpretarea lui Laurence Olivier, este asociată în mod straniu cu agresivitatea, care se răsfrânge în primul rând asupra iubitelor sale, asupra mamei (Eileen Herlie) şi asupra Ofeliei (Jean Simmons).
Poate cea mai radicală decizie a adaptării de Olivier este amplificarea laturii oedipale a relaţiei dintre Gertrude şi Hamlet. Această tendinţă parcă se simte şi la nivelul textului, însă filmul chiar insistă asupra ei. Mai mult: nu doar Hamlet trădează o atracţie pentru regină prin vorbele şi acţiunile sale, ci şi invers: săruturile pasionate ale Gertrudei trădează clar dorinţă erotică şi nu iubire de mamă. În timp ce aerul vibrează între mamă şi fiu, relaţia cu Ofelia îi oferă prinţului o iubire sinceră şi pură, însă această dragoste este mult prea puţin atunci când este vorba de supravieţuirea înverşunatelor jocuri de putere ale familiei regale.
Una dintre cele mai mari reuşite ale filmului este figura Ofeliei, atât de pură şi diafană, cum rareori întâlneşte omul. Rochia albă a lui Jean Simmons, părul ei blond, faţa senină şi alura mlădioasă sunt elemente care indică fiecare în parte un suflet neprihănit, plin de candoare. Iar inocenţa ei absolută este tocmai motivul pentru care nebunia şi moartea ei au un efect atât de dezolant asupra spectatorului. Aceste scene sunt adevărate piese de rezistenţă ale filmului. Jean Simmons operează cu mijloace simple: privirea pierdută în zare, tranziţiile bruşte dintre plânsete şi râsul smintit o ajută în interpretarea Ofeliei înnebunite, care pluteşte printre petale de flori către moarte şi care este singurul partener care se ridică la nivelul lui Hamlet în ceea ce priveşte calitatea interpretării. Majoritatea actorilor dă viaţă personajelor într-o manieră destul de declamativă, balansând astfel mai mult sau mai puţin la limita autenticităţii. În mare parte este şi vina textului incomod al dramei, pusă pe scenă până în prezent cu textul original. Jocul actoricesc rigid este singurul element pentru care filmul poate să pară astăzi învechit, însă acest fapt este contracarat într-o oarecare măsură de conceptul regizoral care-şi păstrează actualitatea, decorul expresionist (cetatea învăluită în ceaţă şi în aburi, cu valurile mării care se sparg de zidul ei; scări întortocheate şi săli reci) care joacă şi el un rol în dramaturgia piesei, precum şi costumele superbe, care pot constitui şi astăzi exemple demne de urmat pentru filmele de epocă.
Laurence Olivier a avut o abordare curajoasă în ceea ce priveşte textul operei shakespeariene: a redus textul la o treime, a intervenit asupra unor figuri, evidenţiindu-le mai bine cu trăsături unice, stridente şi a rescris toată povestea astfel încât să devină tragedia personală a unui Hamlet agresiv, care câteodată izbucneşte şi altădată se prăbuşeşte, nefiind în stare să întreprindă orice fel de acţiune. Sprijinindu-se pe decoruri şi pe costume, Olivier a creat FILMUL Hamlet. Putem să fim de acord cu el, putem să-l combatem cu argumente, un lucru e sigur: el ne-a demonstrat că Hamlet îşi păstrează actualitatea şi produce efecte şi pe marile ecrane.
