Synopsis la tratatul scurt despre Liviu Ciulei 2.


Liviu Ciulei îşi începe activitatea în film de pe poziţiile unui „fost”, deci automat suspect de posibile activităţi duşmănoase. Primul contact cu a şaptea artă îl mijloceşte o mare personalitate a cinematografiei române, Victor Iliu. El îi oferă un rol în filmul În sat la noi (1951) coregizat împreună cu un alt părinte fondator al filmului românesc, Jean Georgescu.



Ca o remarcă fugară: un „fost”, fiu de capitalist, nu poate primi într-o producţie a vremii un rol pozitiv. De aceea, partitura lui Scăpău, fiul de chiabur, îi vine mănuşă. Primitive rămân şi rolurile următoare: un mardeiaş slugă la patron, în Nepoţii gornistului (r. Dinu Negreanu, 1953), sau un bandit terorist, în Alarmă în munţi (regia aceluiaşi, 1955). Primele prestaţii cinematografice au şi un avantaj: trecerea spre regia de film. „Veneam în spatele aparatului, să văd cum se face cadrul. După care Victor Iliu a început să-mi împrumute cărţi de specialitate. Mi-a adus o carte a lui Edward Carrick, fiul lui Gordon Craig, despre scenografia de film. Iar Jean Georgescu mă lua şi-mi explica, mai mult prin gesturi, ce face un regizor. Era formidabil” – sună o rememorare a lui Ciulei despre perioada respectivă.

Liviu Ciulei, Victor Iliu

Scenografia de film înseamnă o serie de trei pelicule: Mitrea Cocor (r. Victori Iliu, Marietta Sadova, 1952) – urmate de două filme „regizate” de Dinu Negreanu – Nepoţii gornistului (1953) şi Răsare soarele (1954) – o carieră meteorică oprită prin acuzaţii de formalism şi pentru „concepţie boierească despre mişcarea muncitorească ilegală”. Va mai reveni o singură dată, în 1971, pentru scenografia la Facerea lumii (r. Gheorghe Vitanidis).

Continuă să fie solicitat ca actor şi se achită cu brio, atât în filme ale lui Francisc Munteanu, cât şi în mai interesantele partituri din anii ’70 – rolul Manicatide în Facerea lumii (r. Gheorghe Vitanidis, 1971) şi comandantul de aerobază în Decolarea de Timotei Ursu (acelaşi an).

Motor!

Momentul desprinderii are loc în 1956. Mai întâi teoretic, printr-un articol în revista Film, unde se pronunţă în favoarea specificului cinematografic. Pe urmă practic, Victor Iliu numindu-l regizor secund pentru foarte importanta producţie La moara cu noroc. Aici poate să-şi perfecţioneze cunoştiinţele, să aprofundeze meşteşugul, şi chiar, în lipsa maestrului din motive medicale, să filmeze câteva scene autonom, ca regizor „supleant”.

Erupţia (1957)

Peste decenii ne putem mira pentru receptarea destul de ingrată a unui film precum Erupţia, prima creaţie a regizorului de film Liviu Ciulei.

Erupţia frapează de la primele cadre prin plasticitatea imaginilor. Impactul vizual al „Zonei” aride, sterile, parcă de pe altă planetă, stabileşte din primele momente tonalitatea acută a story-ului. O tânără absolventă a Institutului de Petrol şi Gaze – Anca Banu (jucată de Eva Christian) se prezintă la primul ei loc de muncă: o exploatare petrolieră. Zona e secătuită, existenţa locuitorilor pare compromisă, iar aceştia – sortiţi să-şi abandoneze rosturile, viaţa cât de cât aşezată şi să o pornească în exod (gândul zboară spre situaţia similară, prea adesea generalizată după 1990) Din perspectiva Ancăi, povestea este aceea a unui parcurs iniţiatic. Din perspectiva inginerului şef al exploatării, Andrei – jucat de un veritabil inginer chimist, Jean Bart (nici o legătură cu scriitorul) – problema este una de viaţă şi de moarte: descoperirea unui nou zăcământ, care să salveze exploatarea de la închidere, aşezarea de la dispariţie, şi amorul propriu de ironiile colegilor birocraţi din capitală. În ultimul moment, când orice şansă pare pierdută, una din sonde, cea mai puţin promiţătoare, erupe, şuvoiul de ţiţei mătură totul în cale, precum revoluţia mondială, aparenţă destructivă a unui proces fertilizant, creator de viaţă.

Liviu Ciulei, Benedict Dabija, Dorin Dron

Şopârle şi petrol

Privitorul e cuprins încă de la început de acel „frison cosmogonic al pustietăţii şi rupturii” cum îl numea criticul Valerian Sava. Senzaţia e comparabilă cu cea produsă de Touch of Evil (Atingerea Răului, r. Orson Welles, 1958) cu care Erupţia e oarecum contemporan, şi tot un film noir. Ea se acumulează prin planuri – detalii de impact vizual, culminând cu apariţia fantasmagorică a bătrânului paznic de sondă (jucat de Nicolae Şubă – personajul e rudă bună cu bătrânul din Zvenigora lui Dovjenko sau cel din Siberiada lui Koncealovski); el şi monologul său dialogat instaurează ceea ce Victor Iliu va numi acel „mod halucinatoriu în care sunt tratate scene ca aceea cu care începe filmul şi scena dansului în final, care arată efortul conştient de eliberare de realitate, saltul îndrăzneţ şi derutant într-o suprarealitate sau subrealitate aproape onirică”. De ce fel de realitate caută regizorul să elibereze povestea filmică e clar: un privitor va realiza dintr-o dată cât de puţin e agasat de lozincile epocii. Izolată geografic, zona petroliferă pare cumva la adăpost de poncifele vremii (chiar dacă ele există în film). Rezultă un story plasat parcă într-un prezent atemporal, în care dogma oficială pătrunde atenuat, ca prin pâslă, fără să afecteze arhitectura de ansamblu a filmului.

Erupţia prezintă, de o manieră aproape imperceptibilă, un portret deloc onorabil al „celei mai bune orânduiri”. Se ajunge chiar la punerea sub semnul întrebării – tot discret dar nu mai puţin subversiv – a temeiniciei „legalităţii populare”: laboranta Bica (Lucia-Mara Dabija) ajunge în pustietate trimisă la munca de jos. Ni se dă de înţeles că în urma unei condamnări pentru prostituţie; de fapt, înţelegem noi, dintr-un abuz judiciar. Curajul creativ e mare: cu doi ani în urmă, pentru aluzii mult mai nevinovate, excelenta comedie socială Directorul nostru (r. Jean Georgescu) beneficia de o execuţie publică, regizorul fiind îndepărtat de la filmări pentru 7 ani.

Actor şi hocheist

Liviu Ciulei, Eruptia

Erupţia mai insinuează, subtil, încă o critică la adresa maniheismului la putere: tocmai laboranta-paria, fiinţa sortită dispreţului societăţii, devine mediator în salvarea exploatării şi a comunităţii umane legate de aceasta: ea „vede” primele semne ale unei izbânzi în care nimeni nu mai crede, apoi ea devine vestitorul acesteia.

O altă trăsătură a filmului o constituie îndrăzneala în alcătuirea distribuţiei: neprofesionişti sunt puşi să joace cu actori de meserie: un inginer veritabil – Jean Bart, alături de Ştefan Ciubotăraşu – exact şi nuanţat în rolul maestrului Dobre; un actor cu predispoziţii spre comedie, Benedict Dabija, în rolul lui Burcă negativul – primind replica din partea lui Dorin Dron, în rolul Gore. Acesta din urmă e, în viaţa reală, un personaj la fel de interesant: fost component al echipei naţionale de hochei şi doctor în drept cu o teză susţinută la Universitatea din Milano. Fără studii de actorie, va continua să colaboreze cu Ciulei, care-l va coopta în trupa de la Teatrul „Bulandra”. Urmează o carieră filmică şi teatrală (inclusiv în deschizătorul de eră Cum vă place din 1961, dar şi în piese ca Elisabeta unu din 1974), dublată de o activitate rodnică în calitate de traducător din dramaturgia anglo-americană – din care unele piese vor fi montate chiar la „Bulandra”. Se mai remarcă în distribuţie Mihai Mereuţă, Lazăr Vrabie, Graziela Albini (într-un rol episodic de nevastă care-şi părăseşte soţul) şi Costel Constantinescu (soţul părăsit).

O altă inovaţie, la fel de riscantă, o reprezintă tratamentul scenaristic. Suntem încă în epoca scenariului literar ca bază ideologică şi artistică de neînfrânt în realizarea filmului. Scenariul iniţial aparţine unui membru al redacţiei de scenarii de pe lângă Comitetul de Stat al Cinematografiei, Petre Luscalov. Am putea să-i schiţăm biografia astfel: „afirmat în anii ’60 cu povestiri şi romane securiste, eroii săi predilecţi sunt căpitanul de Securitate Cernea şi frumoasa spioană Livia Kerim. Scriitorul va continua să exploateze acelaşi filon până hăt spre sfârşitul anilor ’80, cu povestiri din ciclul „Fiul Munţilor”, în care pionieri dârzi denunţă şi capturează abominabili bandiţi internaţionali aflaţi în slujba oficinelor de spionaj străine; care bandiţi ajung în ţară prin procedee demult ieşite din arsenalul tuturor serviciilor secrete din lume. Interesant este că, în diverse note informative date de colegi de ai săi instituţiei pe care o preamărea, Petre Luscalov este catalogat drept „scriitor modest de romane poliţiste”, încheiem citatul.

Tovarăşa Lica, sufletul Partidului

Ciulei deplasează accentele scenariului, ignoră cu bună ştiinţă cea mai mare parte a acestuia (peste ani va caracteriza textul de pornire printr-un laconic „dubios”) şi găseşte noi valenţe expresive decorului şi personajelor, redate cu minuţie, până la particularităţi argotice – fapt neobişnuit pentru acea vreme. După cum tot neobişnuită este grija cu care este compusă imaginea – operator Grigore Ionescu. Minuţia ajunge la (suprem răsfăţ formalist!) atenta compoziţie cromatică – vezi cadrele de început, negrul sondelor, al păcurii, al terenului, în contrast cu fata blondă înveştmântată în alb, totul filmat pe peliculă alb negru care esenţializează informaţia cromatică a fiecărui cadru.

Principalul cap de acuzare împotriva peliculei îl constituie distribuirea fiicei lui Gheorghe Gheorghiu Dej, Lica Gheorghiu (pe afiş Lica Popescu, după numele soţului din acea perioadă, ministrul comerţului exterior, Marcel Popescu). Cât la sută a fost vorba de sinceritate din partea lui Liviu Ciulei în promovarea acesteia ca actriţă de cinema, şi cât la sută calcul din nevoia unui scut în faţa atacurilor politruce – nu vom şti niciodată cu certitudine. Ciulei era mereu vulnerabil la asemenea atacuri, prin prisma originii sociale şi a unor „păcate” profesionale – pe care le-am expus mai sus –, iar Lica Gheorghiu, cea mai bună apărare.

Liviu Ciulei, Lica Gheorghiu

Într-adevăr, actriţa „lui tata” nu e foarte convingătoare în acest debut cinematografic. Dar nu trebuie să ne scape că personajul Nina Manoliu este unul negativ, abordând exact stilul de viaţă al adevăratei Lica Gheorghiu. În acest fel, ea se joacă practic pe sine şi se expune privirii publice. Aşa încât nu excludem varianta unui renghi destul de pervers şi de îndrăzneţ al regizorului, o răzbunare esopică (şi asta chiar dacă cei doi se vor mai întâlni odată ca parteneri pe ecran, în filmul din 1960 al regizorului Francisc Munteanu Soldaţi fără uniformă).

Nu este un film perfect, dimpotrivă: supără unele stângăcii la capitolul imagine, anumite greşeli de construcţie scenaristică – lacune de continuitate narativă etc.; scena în care Bica se urcă în turnul sondei ca să-şi curme zilele are iz de telenovelă ş.a.m.d. Însă făcând bilanţul, Erupţia reprezintă un moment important prin plusul de profesionalism în realizare, extrem de sporadic în producţia de filme din epocă. „Mulţumită” Licăi Gheorghiu, filmul, alături de toate celelalte producţii care au avut-o în distribuţie, este pus la index de către Elena Ceauşescu, rămânând să se învechească în rafturi de arhivă, cu rare proiecţii de cinematecă sau festivaliere.

Un film de reconsiderat.

În partea a III-a vom ajunge, în sfârşit, la marile opere cinematografice marca Ciulei, dar şi la proiectele nerealizate, spre nefericirea noastră.